luni, 17 noiembrie 2008

Dileme 4

Mergând alături una lângă alta, cu mâinile bine înfipte în buzunare Anca se uita după pietricelele care puteau fi deranjate din odihna lor cu vârful pantofului. Diana continua să asculte şi Anca să vorbească.
- Ştii, Diana, Andrei nu m-a mai căutat o vreme. Mi-a spus că-i place grozav să stea de vorbă cu mine, că a întâlnit în mine o femeie cu care să-şi dorească să împărtăşească cele mai intime gânduri, care să-l poată înţelege şi sprijini atât de bine, dar ar fi fost bine dacă ar fi fost bărbat, pentru că partea bărbătească din el nu se poate stăpâni să nu mă dorească, urlă şi-şi cere drepturile, dar cum nu se poate lega afectiv de mine, nu-şi poate permite să se lase antrenat într-o legătură care i-ar distrage atenţia de la altele. Aşa că ţine să păstreze distanţa. Diana, n-am întâlnit încă un om ca el. Îmi amintesc o noapte când am dansat cu amicii până la epuizare şi el şi-a propus să mergem până la capăt în dimineaţa următoare. Dar n-a făcut asta. M-a ţinut în braţe ore în şir, fără nici o altă pretenţie şi nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine, mai protejată, mai în siguranţă. Îmbrăţişarea lui curată, castă, a fost ceva ce nu mai experimentasem şi după tot zbuciumul din viaţa mea de până atunci, parcă era tot ce aveam nevoie. Relaţiile mele agitate, furtunoase, mă epuizaseră şi toţi mă credeau puternică, biruitoare, învingătoare, aşa încât oricine se teme să-mi ofere o îmbrăţişare. Numai el a înţeles nevoia mea neexprimată. Am stat în braţele lui cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, aşa cum, probabil, stă copilul în braţele mamei sale.
Şi pe urmă am convenit să rămânem în faza asta de prietenie, că e mai bine aşa, că el are nevoie de mintea mea, de prietenia mea şi eu la fel. Apoi a continuat să vină şi în timp ce încerca să-şi stabilească ce doreşte de la mine, s-a întors Mihai şi tocmai ţi-am povestit cum a fost! Aşteptam momentul potrivit să-i spun lui Andrei. Pentru că îl consideram cel mai bun prieten al meu şi aş fi preferat să ştie de la mine.
Mihai, îl ştii, e posesiv, mă vrea numai pentru el, numai a lui, aşa că am început să-mi împrăştii prietenii dragi de pe lângă mine, ca atunci când vine Mihai să pot fi numai cu el. o parte din ei, pe care el i-a cunoscut la mine, n-au mai revenit de când l-au văzut, pentru că ştie să fie al naibii de intimidant când vrea. Unii s-au retras, pe unii i-am risipit eu, până a rămas doar Andrei, care a venit într-o seară hotărât să-mi spună că vrea să meargă mai departe în relaţia noastră, că vrea să încetăm cu jocurile şi să facem lucrurile mai serioase. Dar n-a apucat să spună mare lucru că a venit Mihai şi l-a făcut să se simtă îngrozitor atunci când s-a purtat ca „stăpânul domeniului”. Andrei a crezut că am vrut să-i fac o farsă urâtă, dar i-am explicat că nu fusese vorba de o farsă. Era acum prea târziu. Dacă s-ar fi întâmplat mai devreme… dar cine putea ştii?
De ce, Diana, bărbaţii devin interesaţi de o femeie doar atunci când sunt pe cale de a o pierde? De ce nu sunt ei în stare de a ne accepta şi de a ne vedea aşa cum suntem decât atunci când altcineva este interesat de noi? Orgoliul lor masculin să fie de vină? Spiritul acela de competiţie care a făcut din ei cavaleri şi soldaţi cu secole în urmă? Sau o fi doar vanitatea care nu-i lasă să cedeze ceea ce cred că le aparţine?
Şi atunci, în acea seară, Andrei a plecat şi Mihai a rămas şi mi-a spus că se gândea serios să plece din ţară. Credea că posibilităţile pe care le are aici sunt prea mici faţă de pretenţiile pe care le are de la viaţă. Ştiam că vrea să facă asta, dar nu m-am aşteptat să facă aşa ceva tocmai acum, când părea să ne fi regăsit. Dar când am auzit ce spune, m-am îngrozit. Zicea că pleacă două săptămâni din oraş la ţară şi că în acest timp se va gândi ce să facă cu mine. Când s-a întors am petrecut cel mai bun timp împreună din câte avusesem, am simţit amândoi cum ne aparţineam unul altuia şi mi-a spus că s-ar putea să fim ultima oară împreună pentru cine ştie câtă vreme, pentru că nu-mi poate cere să plec cu el. şi nici nu-mi poate cere să-l aştept. Dar eu intenţionez să-l aştept. Dar, ce să fac, Diana? E bine? Andrei a crezut în mine, are nevoie de mine şi nici eu nu vreau să-l pierd. Atunci când am vorbit să fim împreună, chiar înainte să reapară Mihai, am ştiut că eu urma să fiu doar o etapă în viaţa lui, o etapă de care are nevoie în ascensiunea lui şi atunci când va ajunge unde doreşte, eu am să mă retrag din calea lui şi am să-l las să-şi urmeze drumul fără să mă agăţ de el ca o piatră de moară.
Diana, Andrei e minunat ca prieten, dar nu e el omul meu. Omul meu e Mihai, oricâte piedici am avea în cale, dar atunci când am crezut că l-am pierdut, Andrei mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc, nu crezi că-i sunt datoare? Mihai ştie de Andrei, ţi-am spus că s-au cunoscut, chiar mi-a spus că se teme că Andrei mă va câştiga. M-am amuzat, cum să mă câştige? Nu sunt scoasă ca premiu la vreun concurs! Dar Mihai spunea că nu mă poate obliga să rămân singură după plecarea lui. Oare de ce, Diana, nu putem avea noi totul? Oare de ce întotdeauna trebuie să intervină ceva?
Andrei are o concepţie interesantă despre relaţii. El spune că atunci când spiritele comunică la un nivel atât de înalt, „carapacele” acelea care le poartă nu se pot întina unindu-se. Atracţiile sunt de mai multe feluri: strict între spirite şi strict între „carapace”. Cele între carapace nu durează daca la nivel spiritual lucrurile nu se leagă. Dar când principala atracţie este la nivel spiritual, „maşinile materiale” pot simţi şi ele o atracţie. Pentru că trebuie să ţinem cont şi de motoarele acestea, trebuie hrănite şi ele. Nu vreau ca Andrei să se simtă ca o rezervă! Aici e problema. Ce să fac? Mihai pleacă. Dacă voi continua să mă văd cu Andrei, cât va mai dura până să-şi dorească ceea ce eu nu-i pot oferi? Există riscul ca Andrei să se îndrăgostească de mine însă eu sunt a altcuiva acum. Se putea să iese mai rău decât aşa? Andrei nu merită jumătăţi de măsură. Nu vreau să-l fac să sufere, înţelegi? N-o să fiu tot eu cea care va fi din nou învinsă? Spune-mi tu, care ştii totul!
Privind-o pe Diana de parcă ar fi căutat răspunsul la dilemă în ochii ei, simţi fiorul frigului nopţii şi zise:
- Hai să ne întoarcem acasă, s-a lăsat frigul!
- Mda. Anca, ai şi nu ai dreptate. Părerea mea este că tu complici puţin lucrurile. Mihai este al tău. N-o să te lase în pace niciodată. Aşa o fi scris. Să suferiţi ca apoi să fiţi fericiţi. În ce-l priveşte pe Andrei, nu-ţi fă griji. Ştie că numai tu îl poţi ajuta să treacă prin perioada asta grea, ştie că viitorul tău este cu Mihai. N-are să sufere că nu te va avea. Crezi că nu-ţi va mulţumi că l-ai ajutat în devenirea lui?
- Haide…. interveni Anca…..
- Lasă, nu-mi spune că nu ai nevoie de asta. Voi acum aveţi nevoie unul de altul şi nu veţi suferi nici unul.
- Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă. Dar dacă lui o să-i fie cald şi bine o să uite drumul spinos care-l aşteaptă. Anii de şcoală pe care îi mai are, apoi facultatea…..
- N-o să-l laşi tu. O să-l ajuţi să-şi urmeze drumul. N-o să-i dai voie să abandoneze. Şi când va avea putere destulă, îşi va lua singur zborul, fără să se uite îndărăt şi tu o să fi tare mândră de asta.
- Ce simplu şi corect vezi tu lucrurile, Diana. Ce bine-mi face să stau de vorbă cu tine! Acum ştiu ce am de făcut! Nu am să mă mai lamentez de strâmbătatea lucrurilor şi a lumii. Ar trebui să învăţ şi eu să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu le mai complic.
- Din câte te ştiu eu, n-ai să alergi niciodată să găseşti cărări bătătorite de alţii. A dărui fără rezerve este ceva de neconceput în lumea în care trăim. A da fără să aştepţi răsplată, la fel. Nu complica lucrurile. Stai de vorbă cu Andrei şi spune-i. Şi adună-ţi puterile. Şi aşteaptă să vezi ce va face Mihai. Însă ieşi din dependenţa de el. Nu o lăsa să-ţi controleze viaţa. Mai dă o şansă iubirii voastre dar nu-ţi opri viaţa în loc. Viaţa e scurtă. N-o lăsa să treacă pe lângă tine! Nu renunţa la luptă tocmai acum, nu te opri înainte să treci linia de sosire. Toată viaţa e o luptă, noi, toţi suntem luptători, trebuie să-ţi amintesc viaţa mea? Ştii că am avut şi eu un Mihai….. Scena asta de luptă pe care ne aflăm cere cele mai bune resurse ale noastre, dar trebuie să promitem că noi nu vom face parte dintre acei care, răpuşi de ani, privesc în urmă şi văd că nu au făcut nimic în viaţa lor ci au aşteptat mereu ca alţii să facă primul pas. E drept, mai pierdem câte o bătălie, nu contează, schimbăm tactica sau îmbunătăţim armele pentru că trebuie să câştigăm bătălia, pentru realizarea noastră ca oameni. Trebuie să ne învingem slăbiciunile, să ne autodepăşim mereu. Cam asta e, draga mea. Ce-aş putea să-ţi mai spun decât fruntea sus, ia-ţi inima în dinţi şi luptă mai departe.


Epilog:

Toate acestea se întâmplau în 1994. Mihai nu a plecat în străinătate, dar relaţia lor nu s-a îmbunătăţit, aşa că s-au despărţit. Andrei s-a ţinut de cuvânt şi a rămas bun prieten cu Anca, legătura lor a fost specială şi unică, au demonstrat că teoria conform căreia un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie nu este adevărată. În 1995 Anca l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ. În 1997 s-au căsătorit. După câteva luni s-a căsătorit şi Mihai cu cea care avea să devină mama fetiţei lui. Au divorţat după 10 ani şi acum este din nou singur. În 2001, cu câteva zile înainte de a fi împlinit 30 de ani, Andrei s-a stins din viaţă în urma unei hemoragii cerebrale. A căzut încă o stea înainte să-şi fi împlinit ascensiunea.

3 comentarii:

Valentina spunea...

Bravo! Asa mai merge! mai trebuie scoasa verificarea cuvintelor si totul e minunet. pup

Daniel spunea...

ti-am raspuns la comentariu la mine pe blog.

Craciun fericit! ... si sa ne mai "auzim".

Daniel spunea...

ti-am raspuns la comentariu la mine pe blog.
Craciun fericit! ... si sa ne "auzim" cu bine.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails