Vară. Soare canicular. Curtea bunicilor. Noi, cocoţate pe o grămadă de lemne, ne luăm micul dejun: legume proaspăt culese din grădină lângă nelipsita felie de pâine cu untură.
Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească.
„La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!”
Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.
Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească.
„La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!”
Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.
