Tristă

De ce sunt, oare, tristă?
De unde neliniştea asta care-mi tulbură
Apele sufletului?

Ştii că, deşi eşti departe,
sufletul tău
e mereu cu mine,
aşa cum al meu
e mereu acolo, cu tine!

Şi atunci,
de ce această nelinişte,
această tristeţe?

Ar trebui să fiu mai optimistă
şi să visez
întoarcerea ta!
Să văd cu ochii minţii
şi ai sufletului
cum intri pe uşă
rebegit de frig
şi încărunţit de zăpadă,
dar cu un zămbet cald
cum numai tu poţi avea.

O, Doamne,
cum îţi voi sări atunci în braţe
şi te voi copleşi cu sărutări
ca să te dezmorţesc
de frig.


Iată-te!
Vii de afară, din ger,
dar aduci în casă căldură.
Iubire.
Dorinţă.

Ce-mi aduci, Moş Crăciun?
O, ştiu!
Iubirea ta!
Cel mai scump dar din lume!
Şi pe tine cu ea.
Ce mi-aş mai putea dori?

Pari căzut din cer,
cum stai în lumina focului din şemineu...
aducând lumină
şi fericire
ca un dumnezeu contemporan
coborât a doua oară
pe pământ.

Îţi şoptesc
un timid: „te iubesc”
şi nu-ţi mai trebuie altceva
ca să te încălzeşti
subit!