- Ce să mă fac cu el, Diana? Întrebă Anca, tresărind când îşi auzi propria voce, i se păru că vocea plecase din adâncul fiinţei, răscolind-o, rostind marea ei dilemă.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu