LA MULTI ANI!

Sarbatori binecuvantate si un an nou mult mai bun va doresc tuturor!

Dileme 4

Mergând alături una lângă alta, cu mâinile bine înfipte în buzunare Anca se uita după pietricelele care puteau fi deranjate din odihna lor cu vârful pantofului. Diana continua să asculte şi Anca să vorbească.

- Ştii, Diana, Andrei nu m-a mai căutat o vreme. Mi-a spus că-i place grozav să stea de vorbă cu mine, că a întâlnit în mine o femeie cu care să-şi dorească să împărtăşească cele mai intime gânduri, care să-l poată înţelege şi sprijini atât de bine, dar ar fi fost bine dacă ar fi fost bărbat, pentru că partea bărbătească din el nu se poate stăpâni să nu mă dorească, urlă şi-şi cere drepturile, dar cum nu se poate lega afectiv de mine, nu-şi poate permite să se lase antrenat într-o legătură care i-ar distrage atenţia de la altele. Aşa că ţine să păstreze distanţa. Diana, n-am întâlnit încă un om ca el. Îmi amintesc o noapte când am dansat cu amicii până la epuizare şi el şi-a propus să mergem până la capăt în dimineaţa următoare. Dar n-a făcut asta. M-a ţinut în braţe ore în şir, fără nici o altă pretenţie şi nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine, mai protejată, mai în siguranţă. Îmbrăţişarea lui curată, castă, a fost ceva ce nu mai experimentasem şi după tot zbuciumul din viaţa mea de până atunci, parcă era tot ce aveam nevoie. Relaţiile mele agitate, furtunoase, mă epuizaseră şi toţi mă credeau puternică, biruitoare, învingătoare, aşa încât oricine se teme să-mi ofere o îmbrăţişare. Numai el a înţeles nevoia mea neexprimată. Am stat în braţele lui cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, aşa cum, probabil, stă copilul în braţele mamei sale.
Şi pe urmă am convenit să rămânem în faza asta de prietenie, că e mai bine aşa, că el are nevoie de mintea mea, de prietenia mea şi eu la fel. Apoi a continuat să vină şi în timp ce încerca să-şi stabilească ce doreşte de la mine, s-a întors Mihai şi tocmai ţi-am povestit cum a fost! Aşteptam momentul potrivit să-i spun lui Andrei. Pentru că îl consideram cel mai bun prieten al meu şi aş fi preferat să ştie de la mine.
Mihai, îl ştii, e posesiv, mă vrea numai pentru el, numai a lui, aşa că am început să-mi împrăştii prietenii dragi de pe lângă mine, ca atunci când vine Mihai să pot fi numai cu el. o parte din ei, pe care el i-a cunoscut la mine, n-au mai revenit de când l-au văzut, pentru că ştie să fie al naibii de intimidant când vrea. Unii s-au retras, pe unii i-am risipit eu, până a rămas doar Andrei, care a venit într-o seară hotărât să-mi spună că vrea să meargă mai departe în relaţia noastră, că vrea să încetăm cu jocurile şi să facem lucrurile mai serioase. Dar n-a apucat să spună mare lucru că a venit Mihai şi l-a făcut să se simtă îngrozitor atunci când s-a purtat ca „stăpânul domeniului”. Andrei a crezut că am vrut să-i fac o farsă urâtă, dar i-am explicat că nu fusese vorba de o farsă. Era acum prea târziu. Dacă s-ar fi întâmplat mai devreme… dar cine putea ştii?
De ce, Diana, bărbaţii devin interesaţi de o femeie doar atunci când sunt pe cale de a o pierde? De ce nu sunt ei în stare de a ne accepta şi de a ne vedea aşa cum suntem decât atunci când altcineva este interesat de noi? Orgoliul lor masculin să fie de vină? Spiritul acela de competiţie care a făcut din ei cavaleri şi soldaţi cu secole în urmă? Sau o fi doar vanitatea care nu-i lasă să cedeze ceea ce cred că le aparţine?
Şi atunci, în acea seară, Andrei a plecat şi Mihai a rămas şi mi-a spus că se gândea serios să plece din ţară. Credea că posibilităţile pe care le are aici sunt prea mici faţă de pretenţiile pe care le are de la viaţă. Ştiam că vrea să facă asta, dar nu m-am aşteptat să facă aşa ceva tocmai acum, când părea să ne fi regăsit. Dar când am auzit ce spune, m-am îngrozit. Zicea că pleacă două săptămâni din oraş la ţară şi că în acest timp se va gândi ce să facă cu mine. Când s-a întors am petrecut cel mai bun timp împreună din câte avusesem, am simţit amândoi cum ne aparţineam unul altuia şi mi-a spus că s-ar putea să fim ultima oară împreună pentru cine ştie câtă vreme, pentru că nu-mi poate cere să plec cu el. şi nici nu-mi poate cere să-l aştept. Dar eu intenţionez să-l aştept. Dar, ce să fac, Diana? E bine? Andrei a crezut în mine, are nevoie de mine şi nici eu nu vreau să-l pierd. Atunci când am vorbit să fim împreună, chiar înainte să reapară Mihai, am ştiut că eu urma să fiu doar o etapă în viaţa lui, o etapă de care are nevoie în ascensiunea lui şi atunci când va ajunge unde doreşte, eu am să mă retrag din calea lui şi am să-l las să-şi urmeze drumul fără să mă agăţ de el ca o piatră de moară.
Diana, Andrei e minunat ca prieten, dar nu e el omul meu. Omul meu e Mihai, oricâte piedici am avea în cale, dar atunci când am crezut că l-am pierdut, Andrei mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc, nu crezi că-i sunt datoare? Mihai ştie de Andrei, ţi-am spus că s-au cunoscut, chiar mi-a spus că se teme că Andrei mă va câştiga. M-am amuzat, cum să mă câştige? Nu sunt scoasă ca premiu la vreun concurs! Dar Mihai spunea că nu mă poate obliga să rămân singură după plecarea lui. Oare de ce, Diana, nu putem avea noi totul? Oare de ce întotdeauna trebuie să intervină ceva?
Andrei are o concepţie interesantă despre relaţii. El spune că atunci când spiritele comunică la un nivel atât de înalt, „carapacele” acelea care le poartă nu se pot întina unindu-se. Atracţiile sunt de mai multe feluri: strict între spirite şi strict între „carapace”. Cele între carapace nu durează daca la nivel spiritual lucrurile nu se leagă. Dar când principala atracţie este la nivel spiritual, „maşinile materiale” pot simţi şi ele o atracţie. Pentru că trebuie să ţinem cont şi de motoarele acestea, trebuie hrănite şi ele. Nu vreau ca Andrei să se simtă ca o rezervă! Aici e problema. Ce să fac? Mihai pleacă. Dacă voi continua să mă văd cu Andrei, cât va mai dura până să-şi dorească ceea ce eu nu-i pot oferi? Există riscul ca Andrei să se îndrăgostească de mine însă eu sunt a altcuiva acum. Se putea să iese mai rău decât aşa? Andrei nu merită jumătăţi de măsură. Nu vreau să-l fac să sufere, înţelegi? N-o să fiu tot eu cea care va fi din nou învinsă? Spune-mi tu, care ştii totul!
Privind-o pe Diana de parcă ar fi căutat răspunsul la dilemă în ochii ei, simţi fiorul frigului nopţii şi zise:
- Hai să ne întoarcem acasă, s-a lăsat frigul!
- Mda. Anca, ai şi nu ai dreptate. Părerea mea este că tu complici puţin lucrurile. Mihai este al tău. N-o să te lase în pace niciodată. Aşa o fi scris. Să suferiţi ca apoi să fiţi fericiţi. În ce-l priveşte pe Andrei, nu-ţi fă griji. Ştie că numai tu îl poţi ajuta să treacă prin perioada asta grea, ştie că viitorul tău este cu Mihai. N-are să sufere că nu te va avea. Crezi că nu-ţi va mulţumi că l-ai ajutat în devenirea lui?
- Haide…. interveni Anca…..
- Lasă, nu-mi spune că nu ai nevoie de asta. Voi acum aveţi nevoie unul de altul şi nu veţi suferi nici unul.
- Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă. Dar dacă lui o să-i fie cald şi bine o să uite drumul spinos care-l aşteaptă. Anii de şcoală pe care îi mai are, apoi facultatea…..
- N-o să-l laşi tu. O să-l ajuţi să-şi urmeze drumul. N-o să-i dai voie să abandoneze. Şi când va avea putere destulă, îşi va lua singur zborul, fără să se uite îndărăt şi tu o să fi tare mândră de asta.
- Ce simplu şi corect vezi tu lucrurile, Diana. Ce bine-mi face să stau de vorbă cu tine! Acum ştiu ce am de făcut! Nu am să mă mai lamentez de strâmbătatea lucrurilor şi a lumii. Ar trebui să învăţ şi eu să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu le mai complic.
- Din câte te ştiu eu, n-ai să alergi niciodată să găseşti cărări bătătorite de alţii. A dărui fără rezerve este ceva de neconceput în lumea în care trăim. A da fără să aştepţi răsplată, la fel. Nu complica lucrurile. Stai de vorbă cu Andrei şi spune-i. Şi adună-ţi puterile. Şi aşteaptă să vezi ce va face Mihai. Însă ieşi din dependenţa de el. Nu o lăsa să-ţi controleze viaţa. Mai dă o şansă iubirii voastre dar nu-ţi opri viaţa în loc. Viaţa e scurtă. N-o lăsa să treacă pe lângă tine! Nu renunţa la luptă tocmai acum, nu te opri înainte să treci linia de sosire. Toată viaţa e o luptă, noi, toţi suntem luptători, trebuie să-ţi amintesc viaţa mea? Ştii că am avut şi eu un Mihai….. Scena asta de luptă pe care ne aflăm cere cele mai bune resurse ale noastre, dar trebuie să promitem că noi nu vom face parte dintre acei care, răpuşi de ani, privesc în urmă şi văd că nu au făcut nimic în viaţa lor ci au aşteptat mereu ca alţii să facă primul pas. E drept, mai pierdem câte o bătălie, nu contează, schimbăm tactica sau îmbunătăţim armele pentru că trebuie să câştigăm bătălia, pentru realizarea noastră ca oameni. Trebuie să ne învingem slăbiciunile, să ne autodepăşim mereu. Cam asta e, draga mea. Ce-aş putea să-ţi mai spun decât fruntea sus, ia-ţi inima în dinţi şi luptă mai departe.


Epilog:

Toate acestea se întâmplau în 1994. Mihai nu a plecat în străinătate, dar relaţia lor nu s-a îmbunătăţit, aşa că s-au despărţit. Andrei s-a ţinut de cuvânt şi a rămas bun prieten cu Anca, legătura lor a fost specială şi unică, au demonstrat că teoria conform căreia un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie nu este adevărată. În 1995 Anca l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ. În 1997 s-au căsătorit. După câteva luni s-a căsătorit şi Mihai cu cea care avea să devină mama fetiţei lui. Au divorţat după 10 ani şi acum este din nou singur. În 2001, cu câteva zile înainte de a fi împlinit 30 de ani, Andrei s-a stins din viaţă în urma unei hemoragii cerebrale. A căzut încă o stea înainte să-şi fi împlinit ascensiunea.

Dileme 3

Anca tăcu deodată, privind încă departe în lumea ei interioară. Diana se ridică uşor, să n-o tulbure şi prevăzând o zi lungă pentru o confesiune şi mai lungă, se precipită spre bucătărie, pregăti repede două cafele şi se întoarse la Anca cu ele. O găsi în aceeaşi poziţie parcă nici nu observase mişcarea ei prin casă. Abia când aburii cafelei atinseră nările Ancăi, ea păru să revină în prezent, în realitate. Zâmbi uşor în semn de mulţumire către Diana şi zise:

- Cum ştii tu, întotdeauna, chiar mai bine decât mine, ce am eu nevoie!

- Ei, şi tu acum, la ce-s buni prietenii, îi întoarse Diana zâmbetul.

- Da, zise Anca, cu un aer misterios. Dacă mi-ar cere cineva să dau un exemplu a ceea ce este un prieten, te-aş prezenta pe tine etalon!

- Hai, lasă, ştii că nu-mi plac măgulirile. Nu mai încap între noi laude şi mulţumiri de genul acesta, nu mai suntem două şcolăriţe care au nevoie de confirmări….

- Ştiu, draga mea, ştiu, dar ar trebui să mă cunoşti că atunci când simt ceva, ţin s-o spun şi cum se acumulase de mult timp recunoştinţa pentru ce faci pentru mine, trebuie să-i dau drumul, ca să aibă loc alta. E ca o supapă pe care o mai deschizi din când în când, ca să respire!

După o mică pauză, Anca zâmbi din nou şi reveni asupra discuţiei.

- Ce bine mi-e când vorbesc cu tine, Dumnezeu te-a scos în calea mea! Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu te-aş fi avut lângă mine, e îngrozitor să fii singur, ştii, uneori am certitudinea că sunt cea mai afurisită fiinţă! Omul e cea mai afurisită fiinţă, oricât ni s-ar oferi, niciodată nu suntem mulţumiţi. Mă gândeam că oricât de împlinit ai fi într-o relaţie, adică să ai lângă tine omul iubit cu care să împarţi totul, să te înţelegi perfect şi tot ţi-ar mai trebui un prieten cu care să discuţi pe alt nivel decât cu partenerul de viaţă, vezi, nu suntem noi suciţi, răzvrătiţi? Poate de aceea suntem mereu nemulţumiţi, oricât de mult avem, tot mai mult am vrea….

Se abandonă acestui gând şi se trezi zâmbind, iar apoi se încruntă amintindu-şi propriile dileme cărora nu le mai găsea rezolvare.

- Există în viaţa fiecăruia dintre noi diferite etape. Suntem diferiţi de la o etapă la alta, avem stări diferite de la o clipă la alta, de la o oră la alta, de la o zi la alta şi nu e de mirarea că avem perioade când ne schimbăm radical încât devenim de nerecunoscut, uneori chiar şi pentru noi înşine. Stau deseori şi mă întreb ce resorturi interioare ne împing înainte atunci când pare că nimic nu ne aşteaptă acolo? Şi în viaţa mea a fost un moment în care am simţit nevoia să-mi complic existenţa. Simţeam că singurătatea mă secătuieşte, şi că resemnarea se strecoară ca o otravă lentă în venele mele şi mă ucide şi atunci am adunat în jurul meu o mulţime de prieteni. Am crezut cândva că sunt un „element” antisocial – da, nu râde, nu la modul la care te gândeşti tu, nu sunt certată cu legea – ci pur şi simplu nu-mi plăcea societatea, o suportam greu, îmi era teamă că nu sunt acceptată, îmi era groază la gândul că o replică de-a mea ar fi putut părea ridicolă, mi-era lehamite de acea superficialitate făţarnică, de acea „păstrare a aparenţelor” cu orice preţ, de teama aceea de a spune ce gândeşti ca să nu fi judecat şi toate astea s-au adunat laolaltă în fuga de semeni. Dar acum, erau mai buni amicii mei decât să fi rămas singură cu mine. Aveam nevoie de gălăgie în jurul meu, de agitaţia aceea care să mă ţină ocupată, să mă obosească, să mă distragă de la problemele mele, să mă binedispună, aşa încât seara să cad de oboseală imediat ce pun capul pe pernă şi să nu mă mai gândesc la nimic. A fost obositor, dar într-un fel plăcut să văd că eu, persoana care se simţea cu 20 de ani mai bătrână decât vârsta biologică, eu care mă temeam de oglindă, eu, care încercam să mă conving că încep să-mi apară iluzorii riduri în colţul ochilor, trăgând semnalul de alarmă că trece tinereţea pe lângă mine, zic, era plăcut să văd că în condiţiile astea reuşeam să ţin mereu pe lângă mine prieteni cu 5-10 ani mai tineri, că reuşeam să ţin pasul cu ei, era minunat să-mi simt din nou pulsând în vine sângele amorţit, să mă simt mai caldă, mai vibrantă, mai vie.

Asta se întâmpla pe vremea când, ţin să-ţi reamintesc, intra vijelios în viaţa mea cel care avea să devină cea mai deosebită persoană pe care o cunoscusem vreodată. Tu ştii traiectoria mea. Ştii cum m-am îndrăgostit la 16 ani de visul meu cu ochi albaştri. Apoi omul matur, stăpân pe sine, dar care s-a dovedit a fi slab în faţa băuturii, apoi cel care a devenit tatăl copiilor mei, omul care întruchipa exact opusul a ceea ce căutam eu. Contradicţiile au început să apară în curând, nepotrivirile îşi spuneau tot mai des cuvântul aşa că ne-am despărţit, iar în cea mai neagră perioadă, când eram supărată pe viaţă şi mă resemnasem cu traiul oribil pe care-l duceam, a apărut el, soarele, lumina vieţii mele, care mi-a schimbat definitiv cursul vieţii, alături de care am învăţat să merg drept şi sigur înainte, m-a învăţat să mă cunosc, să mă descopăr, mi-a arătat că omul nu e numai trup ci şi spirit, mi-a demonstrat cum spiritele noastre se pot împleti devenind unul, m-a făcut femeie, mi-a arătat ce e dragostea, mi-a arătat cum două trupuri pot deveni unul aşa cum spiritele deveniseră unul şi totul a fost perfect până am fost nevoită să-l las să se refugieze înapoi în lumea lui îngustă de unde venise, să-l pierd şi să-l las să fugă de mine, speriat de amploarea pe care o luase relaţia noastră.

Tu ştii cum m-a aruncat în braţele disperării dezertarea lui, tu ştii ce dezamăgire a fost pentru mine să descopăr că nu era omul care îl crezusem eu a fi. Tu ştii cum s-a sfâşiat sufletul meu în bucăţele atunci când am constatat că semizeul pe care-l adoram a devenit om obişnuit şi avea picioare de lut. Iar statuia lui a căzut de pe piedestalul pe care o înălţasem şi s-a făcut ţăndări.

De ce, Diana mea blândă şi înţelegătoare, trebuie să fiu eu atât de diferită de cei din jurul meu? De ce cred eu că lumea trebuie să fie cu mult mai bună şi o învălui mereu în petale roz de trandafir, dar duhoarea insuportabilă pe care o emană putreziciunea ei distruge rapid mantaua mea de trandafiri şi petalele mele se ofilesc imediat, oricât încerc eu să le menţin vii cu lacrimile neputinţei mele? De ce nu m-am născut eu în vremea domniţelor romantice care trăiau în castele şi pentru care viaţa se desfăşura între un bal şi o plimbare în grădină? De ce mă sperie atât de tare lumea asta de oameni realişti, cinici şi stăpâni pe ei, care nu dau doi bani pe sentimentele altora şi trăiesc hrănindu-se cu dispreţ şi ură faţă de semenii lor, ca puii de vultur care-şi aruncă din cuib fraţii mai slabi?

Bărbatul – copil a apărut lângă mine, în momentul în care aveam atâta nevoie să fie cineva acolo, ca picat dintre filele unei cărţi şi m-am trezit oferindu-mă fără ca el să mi-o fi cerut. M-am trezit revenind la viaţă atât de repede încât a fost aproape ca un şoc, dar, impactul cu viaţa, deşi neaşteptat, nu a fost dur, nu mi s-au tăiat genunchii şi nu m-am prăbuşit pentru că el a fost acolo şi m-a susţinut. Mi-a oferit totul şi nu mi-a cerut nimic în schimb.

Am vrut suport moral în suferinţa mea, l-am obţinut. Am vrut să fie cineva care să mă ajute să-mi pun ordine în gânduri şi în viaţă, a fost un bun ascultător şi sfătuitor. Şi mă lăsa să-l descopăr în fiecare zi puţin câte puţin şi mă fascina mereu cu complexitatea firii lui, cu adâncimea gândirii lui, cu ascuţimea inteligenţei lui, cu spiritualitatea lui misterioasă şi mai apoi cu puterea lui de seducţie cu care m-a copleşit făcându-mă, dacă nu să uit, măcar să ignor experienţele anterioare, lăsându-mă după fiecare strângere în braţe cu o şi mai mare dorinţă de a-l avea. Toate acestea combinate cu înfăţişarea lui de tânăr neîncercat, cu privirea lui curată şi dulce, mă făceau să nu-mi doresc altceva decât să-l cunosc mai bine şi totul pălea în comparaţie cu această dorinţă.

După două luni, în care ne tatonam unul pe altul în căutarea siguranţei, într-o seară când aveam casa plină de musafiri, sună la uşă el, adonisul meu pierdut. Inima a început să-mi bată năvalnic pompând sângele spre venele tâmplelor mele. Simţeam cum îmi scade puterea şi devin din nou mică şi slabă în faţa lui. Cu greu m-a stăpânit şi el mi-a cerut să stăm de vorbă. M-a acuzat că îl povesteam pe la prieteni comuni şi nu erau prea măgulitoare vorbele mele. Am negat dar nu m-a crezut. A încercat să mă atingă şi m-am retras ca şi cum m-ar fi ars. În sinea mea urlam de dorul lui şi îl vedeam lipit de mine, dar nu puteam face asta. Aş fi vrut să-i arunc vorbe urâte, să-i spun că nu-mi pasă de el, că nu mai există pentru mine, dar când i-am citit furia în privire i-am spus că se înşela, că îmi vedeam de trebuirile mele, fără să mă mai gândesc la el. şi atunci mi-a întins o cursă în care am căzut ca o muscă proastă care nu vede pânza păianjenului înfometat. A spus că despărţirea noastră nu a fost oficială, că voia să vină într-o seară să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat, pentru că tensiunea dintre noi îl distrugea şi nu suporta ca după atâta timp petrecut împreună să nu ne dăm bună ziua pe drum.

După ce a plecat, am cântărit mult propunerea şi am hotărât să ţin cont de dorinţa lui. Am crezut că timpul care trecuse a cicatrizat rănile, am crezut că voi putea sta în aceeaşi încăpere cu el, să respir acelaşi aer cu el, să văd lucrurile cu detaşarea pe care ţi-o dă distanţa. Am văzut în ochii aceia pe care îi cunoşteam atât de bine altceva decât spunea el. am văzut scris acolo „hai să ne împăcăm, hai să fim iar împreună, mi-a fost dor de tine, nu pot trăi fără tine”. Dar n-am vrut să recunosc ce am văzut. Aşa că, cu fiecare vizită a lui, ne întorceam tot mai mult către locul din care plecasem, ci fiecare atingere mă făcea să-mi amintesc dulcile senzaţii trăite împreună şi îmi veneau lacrimi în ochi pentru că era lângă mine şi totuşi, atât de departe! Am început să recâştigăm ceea ce abandonasem atunci când i-am strigat „să uiţi unde stau”.

E minunată, Diana mea, căldura aceea pe care o simţi în suflet când ştii că cel pe care-l iubeşti e lângă tine, simte la fel ca tine şi nu e nevoie de cuvinte. Doamne, prietena mea dragă, ce copleşitor este sentimentul acela când îl privesc şi aş vrea să mă fac una cu el, ca împreună să cucerim lumea prin forţa iubirii noastre! Doamne, ce simte sufletul meu atunci când îl privesc întins între cearceafuri ca un motan leneş după ce ne găsim împlinirea şi în modul fizic… cât îl ador atunci când îi străluceşte pielea de sudoarea împlinirii noastre şi atunci când are ochii atât de calzi când îşi trece degetele prin părul ciufulit! Ce neputincioase sunt cuvintele atunci când sufletul îţi zboară sus… în imensitatea cerului şi zburdă de fericire ca un mieluţ scăpat pe pajiştea primăverii. Nu se poate spune totul în cuvinte şi o parte din mine se teme că vor fi vremuri în care voi fi vrut să fi spus tot!

E frumoasă dragostea, Diana, deşi ascunde în ea multă suferinţă, dar poate că e mai bine aşa, lupta care trebuie să o ducem pentru a o câştiga face mai dulce izbânda. Fără dragoste am fi săraci şi anoşti, inumani şi sălbatici, urâţi şi meschini, dragostea ne face buni şi luminoşi, frumoşi şi sinceri, devotaţi şi îngăduitori, generoşi şi încrezători, fără ea am fi pustii.

Când am văzut, Diana, cât de minunat se simţea că m-a regăsit, am înflorit. Era atât de fericit, de calm, de liniştit, era acelaşi pe care îl cunoscusem şi-l iubisem la început, teama mi-a pierit şi aveam din nou încredere, a înţeles şi el că nu-i era bine fără mine şi chiar dacă nu-i plăceau vorbele mari, faptul că era aici era o declaraţie, a înţeles că avusesem dreptate şi că fără mine ar fi luat-o vertiginos în jos şi nu voia să se piardă. Dar lucrurile s-au complicat iar tu ai fost atât de prinsă de problemele tale în ultimele luni încât nu mai ştii nimic.

Vino să ieşim puţin, uite, s-a făcut seară, e răcoare afară şi e senin, mi-ar prinde bine să ne mişcăm puţin, am înţepenit stând într-un loc.

- Că bine zici! Hai să mergem!

Dileme 2

- Tu ştii, Diana, cum l-am cunoscut, începu Anca, încă cu privirile duse departe, înapoi în timp, cu o voce domoală, lină, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Era singur şi disperat. Se căuta pe sine în hăţişul ghimpat al realităţii şi nu se găsea. Parcă-şi pusese ochelari de orb şi nu mai ştia unde este ieşirea din labirintul în care intrase. Conştiinţa valorii lui încătuşată de oamenii care îl înconjurau devenise supărătoare. Oscila între nevoia stringentă de a merge înainte spre realizarea lui personală şi datoria faţă de familie şi copil. Debusolat, îngreţoşat de viaţă şi la capătul puterilor m-a întâlnit pe mine. Şi eu nerealizată sufleteşte, implicată într-o relaţie neproductivă, neroditoare, încătuşată într-o căsnicie ratată încă de când spusesem „da” în faţa ofiţerului stării civile. De aceea am înţeles atât de bine ce se întâmpla cu el. am văzut în el împlinirea tuturor visurilor mele. Am desfăcut fundele sclipitoare ale perfectului lui ambalaj şi am pătruns direct şi în trombă, ca o ploaie torenţială, în sufletul lui, smulgându-l din mocirla în care se complăcea. Am reuşit, l-am eliberat, dar m-am legat definitiv de el. sunt sigură că mi-a fost sortit mie. Sunt sigură că e unul din spiritele acelea rătăcitoare, trimise pe pământ în căutarea desăvârşirii. Şi cum se poate atinge desăvârşirea decât prin dragoste, suprema, sublima dragoste din care, prin care şi pentru care am fost cu toţii creaţi. Dragostea care poate îmbrăca diferite forme, de la dragostea pentru aproapele tău, la dragostea pentru trecătorul de pe stradă, pe care trebuie să-l ajuţi dacă are nevoie, chiar dacă nu-i cunoşti numele, apoi dragostea pentru cei care ţi s-au dat în viaţă, cei care te-au ajutat în devenirea ta, ca om, până la dragostea oarbă, dusă până la pierderea conştiinţei de sine, care aduce cu ea nevoia de a te contopi până la identificare cu acel care ţi-a fost sortit. Aşa văd eu lucrurile, Diana. De când l-am cunoscut pe el, Diana, ştiu că el e acela lângă care vreau să merg spre lumină, mână în mână, spre polul acela care ne atrage ca un magnet, de care nu ne putem desprinde privirile, absolutul, perfecţiunea. Acum mă simt aproape de prăpastia ratării, pierderii de sine, ca fiinţă umană şi spirituală, unde am încurcat cărările? Atunci când am simţit amândoi asta, la început, s-a agăţat cu amândouă mâinile de mine, ca un om gata să se înece şi am continuat împreună drumul împletindu-ne vieţile. Apoi, nu ştiu cum, am început să-l pierd. Simţeam că-mi alunecă printre degete, nu-l mai puteam reţine. Trupul lui s-a răzvrătit împotriva spiritului, care voia prea mult şi, simţindu-se nerealizat a început să tragă spiritul după el, într-o cădere în material. Ştiu, o să-mi spui că suntem datori să trăim aici şi acum, cât mai bine, cât mai comod, să luăm de la viaţă tot ce ne poate da, să trăim din plin, dar viaţa trebuie să aibă o anume calitate, nu trebuie să ne mulţumim să trăim oricum. Cădem în cursele trupului şi uităm să ne hrănim spiritul până, uneori, este prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi cu el. a început să se dărâme tot ce construisem împreună, ca în legenda meşterului Manole: noaptea distrugea tot ce ei construiseră ziua. Ziua noastră a fost zi până a existat comunicare între noi. Dar acum parcă a rămas doar noapte, vine acasă mereu obosit, nu mai vrea nimic de la mine, cred că vine în virtutea obişnuinţei, nu ştiu daca cel de demult va mai avea putere vreodată să iese la iveală, sau a mai rămas doar acel de acum. Ne pierdem vremea cu fleacuri, nu mai avem îndrăzneală să vorbim despre noi, nopţile noastre se adună până zilele nu se mai văd. Relaţia noastră trage tot mai mult a întuneric. Am obosit, vreau să abandonez. Am început să-i spun că a luat-o singur pe alt drum, că eu am rămas în urmă, dar pare să nu mai înţeleagă. Vorbesc în vânt, zadarnic, se uită la mine ca şi cum aş vorbi altă limbă, încerc să-i spun că eu nu-l pot urma pe drumul pe care a pornit, dar nu înţelege nimic, mă priveşte ca pe o ciudată. Am considerat că m-a dezamăgit, că nu era ce crezusem eu că e şi că trebuia să-l las în plata Domnului să-şi urmeze propriul drum în jos. Şi ne-am despărţit. Şi atunci s-a schimbat totul. A intervenit în viaţa mea alt om, pe care nu l-am putut ignora. Drumul lui era în sus şi m-am agăţat de el, să mă ducă cu el în ascensiunea sa. Şi, uite-aşa mi-am complicat viaţa!

Dileme 1

- Ce să mă fac cu el, Diana? Întrebă Anca, tresărind când îşi auzi propria voce, i se păru că vocea plecase din adâncul fiinţei, răscolind-o, rostind marea ei dilemă.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.

Tristă

De ce sunt, oare, tristă?
De unde neliniştea asta care-mi tulbură
Apele sufletului?

Ştii că, deşi eşti departe,
sufletul tău
e mereu cu mine,
aşa cum al meu
e mereu acolo, cu tine!

Şi atunci,
de ce această nelinişte,
această tristeţe?

Ar trebui să fiu mai optimistă
şi să visez
întoarcerea ta!
Să văd cu ochii minţii
şi ai sufletului
cum intri pe uşă
rebegit de frig
şi încărunţit de zăpadă,
dar cu un zămbet cald
cum numai tu poţi avea.

O, Doamne,
cum îţi voi sări atunci în braţe
şi te voi copleşi cu sărutări
ca să te dezmorţesc
de frig.


Iată-te!
Vii de afară, din ger,
dar aduci în casă căldură.
Iubire.
Dorinţă.

Ce-mi aduci, Moş Crăciun?
O, ştiu!
Iubirea ta!
Cel mai scump dar din lume!
Şi pe tine cu ea.
Ce mi-aş mai putea dori?

Pari căzut din cer,
cum stai în lumina focului din şemineu...
aducând lumină
şi fericire
ca un dumnezeu contemporan
coborât a doua oară
pe pământ.

Îţi şoptesc
un timid: „te iubesc”
şi nu-ţi mai trebuie altceva
ca să te încălzeşti
subit!

Îmi plimb paşii

Sunt singură.

Îmi plimb paşii

târşâindu-mi picioarele

pe asfaltul rece al trotuarului....

Nu simt încă frigul

deşi îmi ţin pantofii în mână

şi e luna octombrie;

pentru că mi-e sufletul încins

de dorul de tine.....

Mi-a căzut o frunză argintie în păr.

abia am simţit-o

pierdută

cu gândul la tine...

Dar, iată,

a căzut pe asfalt

şi s-a aşezat lângă celelalte

tăcută şi liniştită.

O invidiez.

n-are nici o grijă pe lume!

Din umbra serii

vine spre mine grăbit

un om,

cu mâinile adânc înfipte

în buzunare

cu gulerul pardesiului ridicat,

zgribulit de frig.

Îmi pun pantofii

să nu creadă cine ştie ce

despre mine

şi-l las să treacă,

îi fac loc pe trotuar

să nu-l deranjez

din gândurile lui

poate duse mai departe

decât ale mele.

Iată, parcul!

Să intru?

Singură?

E târziu,

e frig,

dar o să stau măcar câteva clipe

pe banca noastră

unde ne odihnim de obicei

după oboseala unei zile

şi mă stângi înfrigurat

în braţe.

Îţi aminteşti

cum apune soarele

înroşind apele albastre

ale cerului?

Îţi aminteşti

cum tremură apele lacului

înfiorate de atingerea argintie

a nopţii?

Îţi aminteşti

Cum ciripesc vesel păsărelele

sporovăind în limba lor,

agitând frunzele copacilor

de deasupra noastră

şi noi le ascultăm atenţi

de parcă ne-ar dezvălui

secretele lumii?

Acum stau singură

pe aceeaşi bancă,

în acelaşi parc,

privind cum poartă vântul de octombrie

frunzele ruginii

de colo-colo

pe aleea pustie.

Unde e toată viaţa

care freamătă în jurul meu

când îmi eşti alături?

De ce a încremenit

toată agitaţia din jur

în care ne ascundem

ca să rămânem singuri

eu cu tine

şi tu cu mine?

Odată cu plecarea ta

a dispărut totul!

Viaţa,

freamătul,

apusul cu rubinia lui culoare,

cântecul păsărilor....

a rămas liniştea

tăcerea

aşteptarea!

Hazard 1

În murmurul monoton al apei de la duş încerca să-şi limpezească gândurile. Avea senzaţia copleşitoare că niciodată n-a fost mai mare haos în gândurile şi sufletul ei. Simţea că undeva, cândva, în trecutul ei apropiat, pierduse controlul asupra propriei ei vieţi ca şi când cineva din afară i-ar fi luat hăţurile din mâini şi-ar fi condus-o, împotriva voinţei ei, într-o direcţie necunoscută la capătul căreia simţea instinctiv că se afla o prăpastie întunecoasă şi pustie. Îşi simţea înlăuntrul invadat de forţe necunoscute de parcă ar fi pus stăpânire pe ea sute de demoni răutăcioşi pe care nu-i putea stăpâni.

Auzise undeva că un duş fierbinte ar putea limpezi şi cele mai înfierbântate minţi şi încerca acum asta, dar fără succes. Credea că supunerea trupului la această tortură ar putea să o îndepărteze măcar pentru o secundă de vălmăşagul din fiinţa ei şi să-i redea liniştea pe care o mototolise demult ca pe o hârtie mâzgălită şi a aruncat-o la un coş de gunoi de pe marginea străzii. Nu! Nu se învinuia acum că şi-a creat atunci această situaţie. Aşa a trebuit să procedeze şi nu-şi făcea reproşuri. Asista doar uimită la lupta dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în ea şi care-şi disputau locul întâi în voinţa ei: prima care cerea resemnare şi renunţarea la lupta cu viaţa şi a doua care cerea lupta. Nu ştia cum să definească momentul în care se afla: ca pe o răscruce a vieţii în care trebuia să-şi restabilească priorităţile şi să ia din nou în mâini poverile, pe care le lăsase din mână pentru a se odihni un moment, sau ca pe un moment de bilanţ în care priveşti înapoi construindu-ţi castelul din cărţi de joc al vieţii, după care tragi linie, dar nu, asta i se părea nedrept. Tinereţea ei, cei 25 de ani îşi spuneau cuvântul. Instinctul de conservare care zace latent în fiecare om încerca să se trezească în ea şi s-o înţepe ca şi cum i-ar încerca reflexele şi să-i spună: „Nu abandona, eşti prea tânără… viaţa ta abia începe… eşti obligată să lupţi… n-ai dreptul să depui armele!”
Văzând că efectul duşului e exact opus celui aşteptat, îşi puse raţiunea la lucru certându-se singură:”Gata, ajunge, dacă voi continua aşa îmi voi pierde minţile!” Şi ieşi de sub duş fiartă ca un rac opărit, se înfăşură în halatul de baie, îşi acoperi părul cu un prosop făcându-şi un turban, opri robinetul si-şi aruncă o privire în oglindă, după ce şterse cu palma aburul şi îşi zâmbi. Întotdeauna o amuza figura pe care o avea cu prosopul înconjurându-i capul şi faţa roşie de căldura apei şi încerca, măcar în momentele acelea, să fie îngăduitoare cu ea, să mai slăbească chingile pe care şi le impusese şi să pună totul deoparte, să respire adânc, să prindă puteri ca s-o poată lua de la capăt, pentru că nu făcea parte din categoria celor care ocoleau problemele în speranţa că se vor rezolva singure. Ştia că ele vor reveni până când le va găsi, într-un fel, o rezolvare.
Ieşi din baie, deschise puţin geamul pentru a se răcori şi privi fără ţintă în întunericul de afară, luminat chior de un neon şi nu se putu opri să nu gândească: „Până şi noapte pământească are un sfetnic, luna şi pentru nopţile când ea lipseşte oamenii au găsit un înlocuitor, numai întunecimea din mine nu găseşte drumul spre lumină!”
Simţi frigul şi, după ce o străbătu un fior din cap până în picioare, plecă de lângă geam şi se duse în bucătărie să-şi pună o cană de ceai rece cu lămâie. Îşi dădu seama că e desculţă când simţi pardoseala rece sub tălpi. Dar nu se dojeni. Îşi zise: „Lasă că mă bag în pat.” Se simţea ca un om care pierduse trenul după ce alergase din toate puterile după el cu valizele în mână. Simţea nevoia să se întindă.
Luându-şi ceaiul, se aşeză turceşte în vârful patului desfăcut pentru culcare după ce închise geamul şi încerca să analizeze fiorul care îl simţi: o fi frigul de afară sau din ce în ce mai terorizanta teamă de a rămâne singură cu sine.
Se mai încheiase o zi. Cum, necum, se încheiase. Auzea tunetele îndepărtate care prevesteau furtuna ce se apropia cu paşi repezi, cea care trebuia să rezolve totul fie ce-o fi, aşa, în nesiguranţa asta, nu mai putea trăi.
Copilul dormea dincolo, îl putea auzi respirând liniştit. Împinsă de nu ştia nici ea ce resort interior, puse mecanic ceaiul pe noptieră, se ridică şi se duse dincolo, la el şi se ghemui lângă pat, privindu-l cum doarme. Dacă cineva ar fi putut să o vadă atunci, i-ar fi văzut uimirea de pe faţă, toată uimirea de care un om e capabil. Se uita fascinată la el, cât era de frumos, se minuna cum dormea de liniştit, neştiind de toată mizeria şi frământarea din ea, îi studia puritatea chipului lui de copil, adorându-l pentru fericirea lui simplă şi castă, pentru dorinţa lui de a trăi pur şi simplu, ocrotit de cei mari din jurul lui.
„Oare am fost şi eu vreodată copil?” se întreba ea. „Am fost şi eu vreodată pe lume pentru a fi şi nimic mai mult? Îl privesc cum doarme şi aş vrea să-l pot feri de tot ce înseamnă viaţă, nu ce e bun ci doar ce e rău… dar nu pot, odată ce i-am dat viaţă nu mai pot face nimic decât să-l asist şi să-l călăuzesc să-şi găsească propriul drum, nu am voie să aleg în locul lui…!”
Se ridică le lângă patul copilului gemând uşor din cauza amorţelii ce-i cuprinsese tot trupul cât stătuse nemişcată, pierdută în gânduri. Se întoarse în patul ei, dar somnul o ocolea. Gândurile îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjate de cineva. Ar fi vrut să ia cartea care aştepta deschisă pe noptieră, dar ştia că nu s-ar fi putut concentra la citit.
„Ar trebui să mă schimb de culcare”, îşi zise şi se ridică pentru a câta oară, îşi puse halatul de baie la loc şi-şi scoase o cămaşă de noapte. Îşi dădu jos turbanul de pe cap şi se duse la oglindă să-şi pieptene părul ciufulit. Se strâmbă în oglindă în fel şi chip, îşi dădu cu puţin contur de ochi şi ruj zicându-şi: „Dacă vine el, să nu-i par chiar aşa de palidă că se sperie şi face stânga împrejur!” Aşeză lucrurile la locurile lor şi renunţă la uscător, era târziu şi ar fi deranjat vecinii. Îşi dădu cu mâna prin păr să-l aranjeze cum putea şi se băgă în pat hotărâtă să nu se mai ridice pentru nimic în lume.

Hazard 2

Opri veioza şi radioul care bâzâia în surdină şi îşi repeta mereu: „mi-e somn, trebuie să dorm…”. O cuprinse o toropeală în care vedea cuvintele pe care le rostea ca şi cum ar fi fost scrise pe un ecran ce-i trecea prin faţa ochilor şi începu să ameţească urmărind jocul lor, când, bătaia arhicunoscută în uşă o aduse la realitate, smulgând-o din amorţeală. Îşi simţi inima tresărindu-i în piept ca o pasăre speriată dar nu se mişcă. Tâmplele i se zbăteau şi picioarele îi amorţiseră şi-şi zise: „fir-ar să fie, niciodată n-are să-mi treacă emoţia asta stupidă de şcolăriţă de câte ori îl văd sau îl aud?” Şi se stăpâni pentru ca în momentul când va fi în faţa ei să fie calmă şi perfect stăpână pe sine.

Imediat auzi cheia în yală şi când el intră, ea aprinse veioza aşteptându-l şi lăsându-i impresia că atunci se trezise. Îl văzu intrând în cameră şi se ridică în capul oaselor şi-l întâmpină zâmbind cu căldură, încercând să pară o fetiţă somnoroasă, zburlită şi capricioasă. Ştia că asta îl amuza de fiecare dată.

Îl văzu răspunzându-i la zâmbet în felul lui care o făcea s-o treacă fiori de fiecare dată şi veni apoi şi se aşeză fără un cuvânt pe pat, lângă ea, zornăind cheile în mână. Atunci ea simţi cum îi pleacă din dreptul inimii un torent de duioşie şi i se revarsă în tot trupul, în toate direcţiile, înfiorând-o ca de fiecare dată, aducându-i în minte aceleaşi cuvinte, apoi răzbind cu putere în afară, prin privirea ei: „Doamne, cât îl pot iubi, încât mă doare!” Dac-ar fi privit-o în ochi, el ar fi citit acolo dragostea ei, scrisă cu litere de foc, dar el, ca totdeauna, se speria de amploarea sentimentelor ei, se desprindea de magia creată între ei aruncând-o jos de pe el ca pe o haină cuprinsă de foc, se ridica în picioare, după care se apleca, o săruta uşor şi o întreba mereu, ca într-un ritual ştiut şi respectat numai de ei: „Te-am trezit?” şi, nemaiaşteptând răspuns, se ducea să-şi lase haina în cuier, cizmele lângă scaunul de pe hol, cheile şi ceasul pe măsuţă, ca de obicei, de parcă aceste lucruri binecunoscute l-ar fi ajutat să-şi recapete siguranţa pe care o pierdea de câte ori dădea cu ochii de ea. Veni lângă ea şi se întinse, ciufulindu-i părul în joacă şi zicând:

- Somnorici, iar te-ai culcat odată cu găinile?

- Păi, da, se molipsi ea de veselia lui. M-am culcat odată cu găinile ca să fiu odihnită până la ora la care „cântă cocoşul”!

La aceste cuvinte, el o înghiontea în glumă şi apoi o trântea între perne strivind-o sub trupul lui puternic, ştiind că vorbele ei erau o aluzie la vizitele lui târzii….

- A! Îţi baţi joc de mine! Îi zise în timp ce o gâdila în joacă ţinând-o prizonieră sub el, smulgându-i hohote de râs şi privind-o adânc în ochi.

Se întreba şi el mereu de ce privirea ei îl atrăgea întotdeauna ca un magnet, de ce îi polariza întreaga atenţie şi, deşi încerca să se ferească de ea, parcă oriunde întorcea capul, numai ochii ei pasionaţi şi arzători îi vedea. Oricâţi oameni ar fi fost în preajmă, el o vedea numai pe ea. Îi cunoştea fiecare expresie, de la teamă, la recunoaşterea puterii lui asupra ei şi cedare, de la răceală la clocotul pasiunii şi apoi la liniştea adâncă a împlinirii lor în doi. Acum, privind iar în ochii ei înlăcrimaţi de râs, se lăsă furat încă odată de apele lor adânci, se scufundă în ei ca într-un lac limpede şi cald din care nu ai vrea să mai ieşi şi rămase nemişcat, sprijinindu-se de ea, urmărind cum ochii ei îşi schimbă expresia de la veselie către tandreţe şi apoi către dragostea aceea adâncă şi plină de pasiune care îl făcea mereu sclavul ei şi nu-i trebui mult să-şi piardă orice chef de joacă şi să-şi lipească buzele de ale ei într-o pornire furtunoasă de care se miră până şi el şi o strânse în braţe de parcă ar fi vrut să o frângă, de parcă ar fi simţit că atunci era ultima oară când o vedea.

Ea îi răspunse punând în îmbrăţişare toată nevoia ei de el, se lipi de pieptul lui bărbătesc tare ca un zid şi ceru fără cuvinte protecţie şi apărare într-o abandonare totală.

Cum stăteau aşa îmbrăţişaţi uitând de tot, simţeau câtă nevoie are fiecare de celălalt, cum trec printre ei curenţi care se învârteau apoi în jurul lor ca nişte cercuri şi-i strângeau laolaltă încât, în acele momente, dacă ar fi încercat cineva să-i despartă, i-ar fi lăsat fără viaţă.

Erau momentele în care raţiunea îi părăsea şi n-ar mai fi vrut să se trezească la realitatea pe care o ştia şi o detesta fiecare din ei. Dar puternicele lor bătăi de inimă pe care le simţeau cum îşi ţineau isonul una alteia, îi aducea cu picioarele pe pământ amintindu-le că sunt vii, că sunt împreună şi că trebuie să se separe pentru că nu pot trăi lipiţi unul de celălalt. Odată vraja ruptă, el se îndepărtă uşor de ea şi întrebă, îndepărtându-i o şuviţă de păr care-i căzuse pe ochi:

- Ce-ai mai făcut azi?

- Nimic deosebit, îi răspunse, întorcând privirea în altă parte ca să se ascundă de privirea lui albastră care îi cunoştea toate secretele. Apoi îl privi din nou, jucându-se cu vârful degetelor pe bărbia lui uşor înnegrită de barba nerasă de două zile.

- Ca de obicei. Şi îi zâmbi.

El îşi luă mâinile de pe ea, se îndreptă, îşi trecu mâinile prin păr într-un gest reflex pe care ea îl iubea atât de mult, apoi îşi sprijini coatele pe genunchi şi privi la ea:

- Pari cam plictisită.

- Este! Touche, pussycat! râse ea, imitând eroii din filmele de desene animate cu pisica şi şoarecele şi îşi ridică mâinile deasupra capului într-un gest de predare.

Gest care îl provocă şi-l făcu să se arunce din nou asupra ei ca o pasăre de pradă şi să o sărute peste tot pe unde găsea pielea dezgolită de haine, spunându-şi în sinea lui: „Fata asta mă înnebuneşte! Mă face să-mi pierd minţile! Mă face să cred că Universul se poate reduce la noi doi şi la dragostea noastră!”

Se scutură de gândul lui şi îşi trecu mâna peste obraz, de la frunte către bărbie într-un gest cu care încerca să-şi alunge un gând neplăcut şi zise vesel:

- N-ai chef de o plimbare?

- Plimbare? Eşti nebun! Ştii cât e ceasul? Şi frigul acesta… mă trec fiori numai când mă gândesc….!

Dar tot vorbind şi protestând, se ridică de lângă el şi se îndreptă spre dulap să-şi ia haine şi să se îmbrace. Ar fi făcut orice pentru el şi acum trebuia să-şi părăsească aşternutul cald şi moale ca să iasă cu el în frig, dacă el asta vrea. Dar el sări mai repede decât ea şi îşi propti mâna în uşa dulapului ca ea să n-o poată deschide, iar cu cealaltă mână o întoarse cu faţa la el şi o lipi de dulap şoptindu-i răguşit la ureche:

- Prostuţă mică, nu trebuie să faci asta pentru mine! Nu ne e nouă bine aici, la căldură?

Şi-n timp ce vorbea îi cuprinse braţele şi i le ridică deasupra capului făcând-o să se supună dorinţelor lui, iar ea ştiu că pierduse „bătălia” chiar înainte de a o începe. Zborul lor se repeta de fiecare dată cu tot mai mare intensitate, pe măsură ce se cunoşteau tot mai bine şi atingea nivele paroxistice încât uitau unde se află. Pe măsură ce alergarea lor pe pajiştile iubirii se apropiau de sfârşit, ea îşi lăsa capul în adâncitura umărului lui croită anume pentru ea şi-şi regăseau suflarea împreună. De fiecare dată ea se simţea întreagă, împlinită, femeie, se mira de amploarea a ceea ce putea să simtă, îşi dorea ca gândurile ei să le prindă din zbor pe ale lui, să încerce să le descifreze, să le înţeleagă, pentru că ştia că atunci nu mai aveau nevoie de cuvinte. El îi cuprinse capul între palme şi îi mulţumi din priviri ştiind că ea înţelege mesajul lui tăcut şi o sărută uşor, ca o adiere de primăvară.

Apoi el plecă de lângă ea iar ea, ascultând apa curgând în baie, îşi prelungea momentul de desfătare ca o pisicuţă care se întinde după ce a coborât de pe sobă după un pui sănătos de somn.

Încă zâmbind asocierii cu pisica, sări din pat, netezi aşternutul şi îşi aranjă părul ca el să n-o găsească ciufulită când iese de la duş. Dădu drumul încet la muzică şi se duse lângă geam şi-şi încolăci braţele în juru-i în aşteptarea îmbrăţişării lui. Ştia că el va veni la ea şi o va cuprinde, îi va lăsa un sărut uşor pe ceafă şi atunci ea îşi va lăsa capul pe umărul lui şi vor sta aşa până cuvintele le vor reveni.

Azi nu-i va spune nimic. Azi va sta aşa în braţele lui, azi nu-i poate spune. Dar mâine… când va veni din nou… îi va spune. Va împărtăşi cu el tot ce simte, tot ce vrea, îi va spune că-l vrea alături de ea în lupta cu valurile vieţii… că fără el nu poate răzbi. De aceea se simţea ca înaintea răscrucii, ca înaintea furtunii.

Când se întreba care e locul ei în lume, ştia răspunsul:lângă el; când se întreba care era raţiunea ei de a fi, ştia răspunsul: el, dar când se întreba cum va face asta, nu mai ştia nimic. Vieţile lor erau atât de complicate… atât de întortocheate… Asta o înnebunea. Alerga de acolo-acolo ca un animal sălbatic în cuşcă şi nu ştia cum să-i spună că viaţa ei nu avea sens fără el. ştia că lui nu-i plac cuvintele meri, era omul faptelor, nu-i plăceau deciziile definitive, era pasional, omul clipei, dar ea nu putea trăi aşa.

Stând aşa lângă el ştia că se apropia momentul plecării lui, nu putea să-i spună să rămână, iar lui îi era ciudă pe ea că nu înţelege, că nu are răbdare, se întrista că trebuie să treacă din nou prin acel moment când trebuia să o lase singură şi să se întoarcă la ale lui, îi venea să dea cu toate de pământ. Se simţea ca un nemernic pentru că nu-i putea oferi ce voia ea, se simţea mizerabil şi ticălos şi-i atunci îi spunea: „Nu te merit!”

Ea ştia că nu e aşa, dar nu putea hotărî ea în locul lui, ce mult o dureau momentele acestea când izbirea de realitate era tot mai dură, îi vine să fugă departe de toate şi să uite, dar nu poate.

El se desprinse de ea şi o lăsă tristă. Îi spuse:

- Nu-mi place să te las aşa!

Ea zâmbi fals, crispat, el văzu bine asta, dar se amăgi că nu e aşa, se îmbrăcă, se duse către uşă, ea-l urmă ca un câine credincios căruia îi pleacă stăpânul de acasă, se rezemă de un perete urmărindu-i fiecare gest, îl conduse cu privirea, închise uşa în urma lui cu senzaţia că îşi închide propria inimă într-o cutie fără aerisire şi se duse târându-şi picioarele la geamul din bucătărie să-l vadă îndepărtându-se şi făcându-i acel semn cu mâna care o face mereu să zâmbească amar. Se duse apoi şi se întinse în aşternutul care mai purta încă mirosul lui şi adormi plângând ca un copil căreia i s-a luat jucăria preferată purtând în minte o întrebare: „până când?”

Bunica

Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...
Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…
Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.
Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.
Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.
Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.
Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.
Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.
Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.
A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.
Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.
Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.

Scrisoare de departe 2

31martie 1994

Timpul nu mai trecea.

Era iubirea.

Numai în faţa ei timpul

se opreşte.

Puteam aduna secundele

cum aduni nisipul în pumni,

risipindu-le apoi, după voie,

Pe plaja imensă de săruturi.

Metalul nu ruginea.

Florile se dezvăţaseră să moară.

Şi atunci noi ne-am dezvăţat să numărăm.

Doar eu şi tu,

doar unu (1) şi doi (2) ştim.

E minunat,

pe cea mai înaltă scală,

e minunat

că iubirea nu ştie să numere.

„ERA IUBIREA”

pentru Licurici,

cu mult drag

şi inexplicabilă

simpatie

de la o Dunăre

tristă şi plouată.

Rază de april,

Nu cred că mai are rost să-ţi vorbesc despre acea inegalabilă bucurie produsă de primirea unui năstruşnic pliculeţ, dar cu o adevărată comoară adusă în el, şi anume o părticică din tine.

Deja m-am obişnuit cu gândul acesta, cu faptul că un loc bine ascuns şi tare drag inimii mele este ocupat de tine, sunt mândră să fie al tău, te rog păşeşte pragul acesta numit depărtarea şi pătrunde în cămăruţa viselor mele albastre şi ridică storurile!

Vei putea vedea apoi lumea, lumii prin ochii şi sufletul meu, lumea creată de mine. Vei vedea că îţi va place, că este de fapt şi visul tău pe acolo… dar…. este o iluzie…. vise!

Eu sunt o biată adolescentă, poate mult prea „bâl-dâbâc”, dar cert fericită să te fi cunoscut şi să fi pornit împreună spre lungul drum către suflet. Aş vrea să doreşti să-mi scrii, să-mi vorbeşti, dar tu eşti desigur prea ocupată pentru a asculta şi gândurile obişnuite şi banale, pornite din izvorul de adolescenţă din care evident, şi tu, ai băut…. Vrei să te întorci puţin?! Sau mai bine să urc eu trepte spre maturitate?!

Aş vrea să-ţi scriu cele mai frumoase cuvinte şi asociaţii de cuvinte ŢIE, dar mă pierd prin multitudinea sensurilor lor şi devin copil în faţa ta, copil simplu, neatins încă de braţele caracatiţei de foc - Viaţa…. Mă consolez cu gândul că anume ceea ce poate fi calificat şi definit în cuvinte este mai puţin valoros decât anume acest simţământ căruia nu-i găsesc echivalent şi explicaţie. Mă-nţelegi, nu-i aşa? Sunt sigură că întotdeauna m-ai înţeles!

Să-ţi vorbesc despre mine şi viaţa mea?! Te-aş întrista, surioara mea îndepărtată! Să-ţi spun cum am avut parte de o copilărie şi preadolescenţă minunate, că i-am bucurat mereu pe părinţi, că a existat şi Cezar, prietenul de la grădiniţă devenit apoi dragoste adolescentină?! Cum să-ţi spun acestea şi apoi să-ţi vorbesc despre inexplicabila pierdere a tatălui meu, despre drumul tot spre ceruri al lui Cezar nu mult timp după prima şi cea mai mare durere?! Eu sunt un depozit de antiteză, în mine se întâlnesc toate contrastele. Toate durerile şi bucuriile, toate frumuseţile şi urâţeniile, toate cele bune şi toate cele rele. Dar sunt distrusă de palmele aprige şi puternice. Poate că, spre deosebire de tine, viaţa mea trecută şi prezentă este mai puţin grea şi zic eu, detestabilă.

Totuşi, nu-mi place să o ridic la nivele înalte de cercetare şi biografie, să-mi calculez succesele şi insuccesele. Tocmai de aceea nu-ţi voi vorbi decât când există o legătură între trecutul meu şi discuţia respectivă… n-are rost să mă lamentez: „Sunt o ratată, ajută-mă!” principalul mobil sunt tot eu şi n-are rost să urmăreşti câteva evenimente grele din viaţa mea, chiar dacă ele şi-au pus puternic amprenta asupra sufletului şi personalităţii mele. Căci fără tatăl meu sunt foarte săracă spiritual şi sufleteşte, n-am acel sprijin pe care numai el ţi-l poate oferi. Iar fără Cezar, nu pot decât să iubesc cerurile, ca să ajung la el. Este o absurditate, dar nu există „înlocuitori”. Nu ţine schema asta, înţelegi, chiar dacă are iz de nou….

Eu mă lupt totuşi, vreau să cred că fac asta, mă lupt cu timpul şi cu vremurile trecute şi mai ales, cu prietenii mei, oamenii, mă lupt! Cum?! Îi iubesc. Şi asta îi sperie puţin. Îşi descoperă fiecare adevărata valoare. Unii vor mai mult, alţii se simt nedemni. Dar eu sunt egală, nu pot înclina balanţa. Eu iubesc oamenii şi himerele. Dac-ar învia morţii cred că nu prea ar mai exista iubire. Doar murind, ne dăm seama că el, el care e mort, merita mai mult, merita să fie iubit. Prin morţi se întreţine un foc neîmpărtăşit al iubirii dar care nu poate fi trucat. Asta e importanţa.

Desigur că deviez, sunt cam năucă şi nălucă, vezi deosebirea, nu? Îmi doresc să nu te superi pe mine, că altfel încep să plâng mult, mult de tot. Şi tu nu vrei asta, aşa-i?! promit să fiu cuminte!

Îmbrăţişându-te, Cheiţa sufletelor.

P.S. Multă sănătate şi o primăvară cu multe flori! Să mă ierţi, nu vreau să te pierd, Licurici al drumului meu!

Eu nu plâng!

Mi-e sufletul încărcat de dor, aşa cum norii încărcaţi când stau ameninţători deasupra capetelor noastre gata să ne strivească sub toamnele reci şi ploioase.
Îmi simt sufletul încărcat de tristeţe de parc-aş purta în mine o zi înnourată. Are nu se poate hotărî: să plouă, să nu plouă, ca un copil capricios care smulge pe rând petalele unei margarete recitând în şoaptă „mă iubeşte, nu mă iubeşte…. mă iubeşte, nu mă iubeşte”…
Ce face norul? Se lasă zburătăcit de vânturi, varsă lacrimi pe pământul rece şi neprimitor răcorindu-şi amarul şi împlinindu-şi rostul.
Dar eu? Eu nu plâng. Eu sunt tare! Eu sunt oţel. Eu trebuie să lupt, să suport, să sufăr, să îndur, să aştept. La ce bun să-mi blestem soarta că el nu-i?
Citeam undeva: „stau singur de parcă eu însumi pe mine m-aş naşte, de parcă aş naşte lumina şi dragostea şi ura toată a lumii şi mă izbeşte înlăuntrul cu pumnii în piept….. cândva eram prea tânăr ca să cred că exist, eram prea tânăr pentru a fi cu putinţă, ceream tuturor îndreptăţire, sufeream, sufeream, sufeream… Astăzi e oare mai bine, când urlă inima mea ca o gură flămândă?”
Da, cândva eram prea tânără ca să cred că exist. Dar am descoperit că exist atunci când am realizat că până atunci existasem ca să-l descopăr pe el şi existenţa mea de după urma ca să pot exista prin el! Acum el nu mai e! Când i-am strigat: „să mă uiţi”, am plecat de lângă el în goană, de parcă toate stihiile lumii mă urmăreau. Şi, poate, atunci l-am urât! L-am urât plângând şi iubindu-l şi chemându-l şi dorindu-l. Şi, după 15 minute când am înţeles că dacă m-ar fi iubit nu m-ar fi lăsat să plec aşa, am râs! M-am trezit hohotind singură în casă şi hohotul meu a răsunat lugubru şi m-am speriat. Am ridicat ochii spre cer şi am implorat: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi acum şi Tu!”
Şi am supravieţuit.
Dar, din când în când, ca şi acum când scriu, simt o asemenea sfâşiere în mine, încât pare că mă rup în bucăţi… şi mă tem că nu va trece. Timpul nu va vindeca acea rană deschisă în mine.
L-am iubit, l-am blestemat, l-am urât, l-am iubit iar, l-am acuzat că nu m-a înţeles, că nu m-a vrut şi acum fac din nou asta stând la pândă ca să aud binecunoscuta bătaie în uşă.

Minunile vieţii

Minunile Vieţii… minunile Universului… se înfăţişează ochilor noştri într-un şir de neînţeles, fără început şi fără final. De unde venim? Încotro ne ducem? Cine suntem NOI, Oamenii? Iată întrebări fără răspuns, cu un milion de răspunsuri… ce facem, noi, oamenii? Căutăm explicaţii savante, complicate, unor adevăruri simple… aşa încât, învăluindu-le în ele adevărurile devin de nerecunoscut…
Ce suntem noi? Nişte efemeride. Asemenea fluturilor ce se nasc azi şi mor mâine, după ce-şi îndeplinesc rolul reproductiv. Aidoma lor suntem şi noi: ne naştem pentru a procrea şi apoi dispărem… da, pentru asta ne naştem, pentru a procrea… aş fi vrut să găsesc un termen mai poetic. N-am cum să-i spun decât reproducere, înmulţire, deci nimic poetic în actul respectiv…
Însă, acea efemeridă cu numele de om a fost dotată cu capacitatea de a gândi. Şi atunci a căutat să-şi facă scurta trecere prin viaţă mai plăcută. Şi-a învăluit totul în culori frumoase, numind nevoia nativă de reproducere dragoste! Şi a început să îmbrace actul fizic necesar într-o mantie încărcată de sentimente, ca hainele împăratului din poveste…. Acelea care îl lasă gol… de acolo întregul lanţ de nenorociri…. Gelozii, relaţii rupte, dezamăgiri, frustrări…
Impulsionat de sămânţa divină din el, omul caută mereu perfecţiunea şi găseşte mizeria…

Să te cunoşti pe tine însuţi?

“Cunoaşte-te pe tine însuţi” spune îndemnul socratic. Dar dacă toţi oamenii ar privi în interiorul lor cu ochi străini s-ar speria! De ce omul a devenit atât de indulgent cu sine? Dacă ar fi puţin mai critic şi-ar aşeza viaţa în ordine… aşa am ajuns la concluzia că omului îi lipseşte curajul. Ca să schimbe ceva îi trebuie curaj şi, mai ales, efort… şi atunci de ce ar dori să schimbe situaţia actuală!?
Mă gândesc tot mai mult la moarte. Din toate unghiurile. Şi sub toate formele. Mi-a devenit atât de familiară încât acum nu mă mai sperie. De ce m-ar speria? Chiar dacă mă gândesc că dincolo de ea ar mai fi ceva… sau n-ar mai fi nimic… am aceeaşi senzaţie: că după ea va urma o uşurare… o eliberare…. Dacă aş putea, aş invita-o să stea la masă cu mine, ca un prieten bun… şi aşa e prezentă tot timpul…
Mă simt tot mai închisă într-un cerc vicios. Am senzaţia că mă învârt mereu în jurul axei mele ca un căţel prăpădit în jurul cozii.
Mă simt murdărită, înglodată într-o mocirlă soioasă şi încerc să stau în ploaie ca să mă spăl… fac duş de mai multe ori pe zi şi mă frec cu îndârjire în încercarea de a scăpa de acea senzaţie … dar mi se înroşeşte pielea şi îmi vin lacrimi de neputinţă în ochi… pentru că nu pot să nu văd că mizeria sufletului nu se poate spăla cu apă…
Vine toamna… şi cu ea dorul de ducă… aş vrea să evadez din mine însămi… să fug până pierd tot ce-am adunat rău şi murdar în mine…

Scrisoare de departe 1

Radio România Tineret, 1994. O emisiune specială pentru tineri. Nu-mi amintesc numele reporterilor. Se dezbat probleme ale tinerilor. Aud un nume interesant şi îi scriu. Îşi spune Cheiţa Sufletelor. Viaţa mea o luase razna în perioada aceea, aşa că ea mi-a luminat sufletul pentru câteva luni. Apoi, a dispărut. Nu mai ştiu nimic despre ea de atunci. Vă las cu câteva fragmente din prima ei scrisoare.

14 martie 1994

Scrisoare de departe

Frumosul a căzut în paragină,

frumuseţea mai dăinuie doar în virtutea inerţiei.

Se mai cultivă trandafiri dar nu pentru mireasmă,

nicidecum pentru suflet.

Primăvara, primăvara spre primăvară, florile înfloresc ca de obicei,

îşi expun în vânt frumuseţea mută

cu gestul unei femei care îşi desface părul din agrafe.

Dar nimeni nu se mai opreşte din mers

la vederea trandafirilor înfloriţi

nimeni nu mai gustă cu adevărat

satisfacţiile oferite de trandafir

celor cinci simţuri.

Frumuseţea mai există dar e asemeni unui lucru de prisos.

În continuare trandafirii sunt

coafaţi sau tunşi cu pricepere

dar nimeni nu mai realizează

roşul lor inefabil.

Iar acesta este abia un aspect oarecare

al uriaşei uitări în care a căzut frumuseţea.

Surioara mea dragă,

Ai observat? Peste creştetele noastre, peste creştetele copiilor s-a lăsat dulce mult dorita primăvară! Explozia florală şi, mai vechiul meu prieten, Soarele, mi-a amintit că este vremea să zâmbesc cerului, să mă renasc asemenea dalbului ghiocel plăpând. În acest week-end am fost într-o pădure nu departe de oraşul meu. Mă săturasem să văd florile din pieţe, cu preţuri afişate frumos colorat, încercând parcă să sfideze frumuseţea florilor. Eu cred că toţi, toate, avem dreptul la flori, florile nu trebuie vândute…. Am fost într-o pădure de lângă Babadag şi în singurătate şi linişte am adunat ghiocei. Era un câmp alb, imens, parcă întreaga Cale Lactee se mutase pe pământ, acolo în faţa privirilor mele.

Aveam în mine dorinţa de a mă tăvăli nebunatică pe covorul acela,, să devin şi mai curată, să devin ghiocel. Am strâns multe buchete şi pe drumul către sat le-am oferit femeilor, femeilor-mame, femeilor-jertfe, femeilor frumoase şi tinere aşa ca tine. Aş fi vrut să fii cu mine, să fim împreună în marea aceea de alb, dar desigur că tu nu aveai acelaşi gând, de fapt, cine sunt eu, sărmană frunză tomnatică, înviată în această superbă primăvară?

Iartă-mi scrisul, am scris mult astăzi, am plâns mult astăzi, lacrimi de rouă în coliere împodobind singurătatea adolescentină, mi-e dor şi mie de viaţă… ce bine că exişti! Ce bine că încă nu sunt ruginită de tot sub bruma iluziilor…. La ce poate fi folosită o cheiţă ruginită?

Îţi scriu pe banca mea, eu am o bancă specială, de pe care gândurile mele zboară către tine într-un deltaplan imaginar de dragoste. Sunt singură aici şi aştept, am un mesteacăn prieten, Mesteacănul cel veşnic, îi zic eu. El se apleacă uneori peste umărul meu cu pletele-i lungi iar când îi place ceea ce scriu freamătă uşor din crengile sale braţe. Mă gândesc că fiecare om are un cer, o mare şi o stea… Cine n-are curcubeu, n-are nici cer, nici mare nici stea, e o umbră bolnavă de-a lungul pământului în care moartea stăpână se vrea. Cineva umblă să fure cerul şi steaua. Trebuie să sărim cu armele sufletului şi să împuşcăm vulturii! Vino şi stai lângă mine, în acelaşi veşmânt, sub acelaşi cer….

Iubesc natura, iubesc ecologia… în acelaşi timp încerc să fac o ecologie a sufletului…. Spun tuturor că nu avem voie să aruncăm cu resturi, hârtii şi alte gunoaie omeneşti în iarba verde, crudă, vie a sufletului, că nu avem voie să revărsăm apele reziduale ale urâţeniei şi faptelor necurate în izvoarele încă nepoluate ale sufletelor adolescentine, că n-avem voie să ridicăm uzine şi fabrici de minciuni şi iluzii sau să călătorim în limuzine de înşelăciuni, pentru că şi unele şi altele distrug stratul de ozon al inimii – respiraţia dragostei.

Dacă mai ai timp, îmi mai scrii ceva? Sunt alături de tine în tot ceea ce faci. Simţi?