Eu nu plâng!

Mi-e sufletul încărcat de dor, aşa cum norii încărcaţi când stau ameninţători deasupra capetelor noastre gata să ne strivească sub toamnele reci şi ploioase.
Îmi simt sufletul încărcat de tristeţe de parc-aş purta în mine o zi înnourată. Are nu se poate hotărî: să plouă, să nu plouă, ca un copil capricios care smulge pe rând petalele unei margarete recitând în şoaptă „mă iubeşte, nu mă iubeşte…. mă iubeşte, nu mă iubeşte”…
Ce face norul? Se lasă zburătăcit de vânturi, varsă lacrimi pe pământul rece şi neprimitor răcorindu-şi amarul şi împlinindu-şi rostul.
Dar eu? Eu nu plâng. Eu sunt tare! Eu sunt oţel. Eu trebuie să lupt, să suport, să sufăr, să îndur, să aştept. La ce bun să-mi blestem soarta că el nu-i?
Citeam undeva: „stau singur de parcă eu însumi pe mine m-aş naşte, de parcă aş naşte lumina şi dragostea şi ura toată a lumii şi mă izbeşte înlăuntrul cu pumnii în piept….. cândva eram prea tânăr ca să cred că exist, eram prea tânăr pentru a fi cu putinţă, ceream tuturor îndreptăţire, sufeream, sufeream, sufeream… Astăzi e oare mai bine, când urlă inima mea ca o gură flămândă?”
Da, cândva eram prea tânără ca să cred că exist. Dar am descoperit că exist atunci când am realizat că până atunci existasem ca să-l descopăr pe el şi existenţa mea de după urma ca să pot exista prin el! Acum el nu mai e! Când i-am strigat: „să mă uiţi”, am plecat de lângă el în goană, de parcă toate stihiile lumii mă urmăreau. Şi, poate, atunci l-am urât! L-am urât plângând şi iubindu-l şi chemându-l şi dorindu-l. Şi, după 15 minute când am înţeles că dacă m-ar fi iubit nu m-ar fi lăsat să plec aşa, am râs! M-am trezit hohotind singură în casă şi hohotul meu a răsunat lugubru şi m-am speriat. Am ridicat ochii spre cer şi am implorat: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi acum şi Tu!”
Şi am supravieţuit.
Dar, din când în când, ca şi acum când scriu, simt o asemenea sfâşiere în mine, încât pare că mă rup în bucăţi… şi mă tem că nu va trece. Timpul nu va vindeca acea rană deschisă în mine.
L-am iubit, l-am blestemat, l-am urât, l-am iubit iar, l-am acuzat că nu m-a înţeles, că nu m-a vrut şi acum fac din nou asta stând la pândă ca să aud binecunoscuta bătaie în uşă.

Minunile vieţii

Minunile Vieţii… minunile Universului… se înfăţişează ochilor noştri într-un şir de neînţeles, fără început şi fără final. De unde venim? Încotro ne ducem? Cine suntem NOI, Oamenii? Iată întrebări fără răspuns, cu un milion de răspunsuri… ce facem, noi, oamenii? Căutăm explicaţii savante, complicate, unor adevăruri simple… aşa încât, învăluindu-le în ele adevărurile devin de nerecunoscut…
Ce suntem noi? Nişte efemeride. Asemenea fluturilor ce se nasc azi şi mor mâine, după ce-şi îndeplinesc rolul reproductiv. Aidoma lor suntem şi noi: ne naştem pentru a procrea şi apoi dispărem… da, pentru asta ne naştem, pentru a procrea… aş fi vrut să găsesc un termen mai poetic. N-am cum să-i spun decât reproducere, înmulţire, deci nimic poetic în actul respectiv…
Însă, acea efemeridă cu numele de om a fost dotată cu capacitatea de a gândi. Şi atunci a căutat să-şi facă scurta trecere prin viaţă mai plăcută. Şi-a învăluit totul în culori frumoase, numind nevoia nativă de reproducere dragoste! Şi a început să îmbrace actul fizic necesar într-o mantie încărcată de sentimente, ca hainele împăratului din poveste…. Acelea care îl lasă gol… de acolo întregul lanţ de nenorociri…. Gelozii, relaţii rupte, dezamăgiri, frustrări…
Impulsionat de sămânţa divină din el, omul caută mereu perfecţiunea şi găseşte mizeria…

Să te cunoşti pe tine însuţi?

“Cunoaşte-te pe tine însuţi” spune îndemnul socratic. Dar dacă toţi oamenii ar privi în interiorul lor cu ochi străini s-ar speria! De ce omul a devenit atât de indulgent cu sine? Dacă ar fi puţin mai critic şi-ar aşeza viaţa în ordine… aşa am ajuns la concluzia că omului îi lipseşte curajul. Ca să schimbe ceva îi trebuie curaj şi, mai ales, efort… şi atunci de ce ar dori să schimbe situaţia actuală!?
Mă gândesc tot mai mult la moarte. Din toate unghiurile. Şi sub toate formele. Mi-a devenit atât de familiară încât acum nu mă mai sperie. De ce m-ar speria? Chiar dacă mă gândesc că dincolo de ea ar mai fi ceva… sau n-ar mai fi nimic… am aceeaşi senzaţie: că după ea va urma o uşurare… o eliberare…. Dacă aş putea, aş invita-o să stea la masă cu mine, ca un prieten bun… şi aşa e prezentă tot timpul…
Mă simt tot mai închisă într-un cerc vicios. Am senzaţia că mă învârt mereu în jurul axei mele ca un căţel prăpădit în jurul cozii.
Mă simt murdărită, înglodată într-o mocirlă soioasă şi încerc să stau în ploaie ca să mă spăl… fac duş de mai multe ori pe zi şi mă frec cu îndârjire în încercarea de a scăpa de acea senzaţie … dar mi se înroşeşte pielea şi îmi vin lacrimi de neputinţă în ochi… pentru că nu pot să nu văd că mizeria sufletului nu se poate spăla cu apă…
Vine toamna… şi cu ea dorul de ducă… aş vrea să evadez din mine însămi… să fug până pierd tot ce-am adunat rău şi murdar în mine…

Scrisoare de departe 1

Radio România Tineret, 1994. O emisiune specială pentru tineri. Nu-mi amintesc numele reporterilor. Se dezbat probleme ale tinerilor. Aud un nume interesant şi îi scriu. Îşi spune Cheiţa Sufletelor. Viaţa mea o luase razna în perioada aceea, aşa că ea mi-a luminat sufletul pentru câteva luni. Apoi, a dispărut. Nu mai ştiu nimic despre ea de atunci. Vă las cu câteva fragmente din prima ei scrisoare.

14 martie 1994

Scrisoare de departe

Frumosul a căzut în paragină,

frumuseţea mai dăinuie doar în virtutea inerţiei.

Se mai cultivă trandafiri dar nu pentru mireasmă,

nicidecum pentru suflet.

Primăvara, primăvara spre primăvară, florile înfloresc ca de obicei,

îşi expun în vânt frumuseţea mută

cu gestul unei femei care îşi desface părul din agrafe.

Dar nimeni nu se mai opreşte din mers

la vederea trandafirilor înfloriţi

nimeni nu mai gustă cu adevărat

satisfacţiile oferite de trandafir

celor cinci simţuri.

Frumuseţea mai există dar e asemeni unui lucru de prisos.

În continuare trandafirii sunt

coafaţi sau tunşi cu pricepere

dar nimeni nu mai realizează

roşul lor inefabil.

Iar acesta este abia un aspect oarecare

al uriaşei uitări în care a căzut frumuseţea.

Surioara mea dragă,

Ai observat? Peste creştetele noastre, peste creştetele copiilor s-a lăsat dulce mult dorita primăvară! Explozia florală şi, mai vechiul meu prieten, Soarele, mi-a amintit că este vremea să zâmbesc cerului, să mă renasc asemenea dalbului ghiocel plăpând. În acest week-end am fost într-o pădure nu departe de oraşul meu. Mă săturasem să văd florile din pieţe, cu preţuri afişate frumos colorat, încercând parcă să sfideze frumuseţea florilor. Eu cred că toţi, toate, avem dreptul la flori, florile nu trebuie vândute…. Am fost într-o pădure de lângă Babadag şi în singurătate şi linişte am adunat ghiocei. Era un câmp alb, imens, parcă întreaga Cale Lactee se mutase pe pământ, acolo în faţa privirilor mele.

Aveam în mine dorinţa de a mă tăvăli nebunatică pe covorul acela,, să devin şi mai curată, să devin ghiocel. Am strâns multe buchete şi pe drumul către sat le-am oferit femeilor, femeilor-mame, femeilor-jertfe, femeilor frumoase şi tinere aşa ca tine. Aş fi vrut să fii cu mine, să fim împreună în marea aceea de alb, dar desigur că tu nu aveai acelaşi gând, de fapt, cine sunt eu, sărmană frunză tomnatică, înviată în această superbă primăvară?

Iartă-mi scrisul, am scris mult astăzi, am plâns mult astăzi, lacrimi de rouă în coliere împodobind singurătatea adolescentină, mi-e dor şi mie de viaţă… ce bine că exişti! Ce bine că încă nu sunt ruginită de tot sub bruma iluziilor…. La ce poate fi folosită o cheiţă ruginită?

Îţi scriu pe banca mea, eu am o bancă specială, de pe care gândurile mele zboară către tine într-un deltaplan imaginar de dragoste. Sunt singură aici şi aştept, am un mesteacăn prieten, Mesteacănul cel veşnic, îi zic eu. El se apleacă uneori peste umărul meu cu pletele-i lungi iar când îi place ceea ce scriu freamătă uşor din crengile sale braţe. Mă gândesc că fiecare om are un cer, o mare şi o stea… Cine n-are curcubeu, n-are nici cer, nici mare nici stea, e o umbră bolnavă de-a lungul pământului în care moartea stăpână se vrea. Cineva umblă să fure cerul şi steaua. Trebuie să sărim cu armele sufletului şi să împuşcăm vulturii! Vino şi stai lângă mine, în acelaşi veşmânt, sub acelaşi cer….

Iubesc natura, iubesc ecologia… în acelaşi timp încerc să fac o ecologie a sufletului…. Spun tuturor că nu avem voie să aruncăm cu resturi, hârtii şi alte gunoaie omeneşti în iarba verde, crudă, vie a sufletului, că nu avem voie să revărsăm apele reziduale ale urâţeniei şi faptelor necurate în izvoarele încă nepoluate ale sufletelor adolescentine, că n-avem voie să ridicăm uzine şi fabrici de minciuni şi iluzii sau să călătorim în limuzine de înşelăciuni, pentru că şi unele şi altele distrug stratul de ozon al inimii – respiraţia dragostei.

Dacă mai ai timp, îmi mai scrii ceva? Sunt alături de tine în tot ceea ce faci. Simţi?