Îmi plimb paşii

Sunt singură.

Îmi plimb paşii

târşâindu-mi picioarele

pe asfaltul rece al trotuarului....

Nu simt încă frigul

deşi îmi ţin pantofii în mână

şi e luna octombrie;

pentru că mi-e sufletul încins

de dorul de tine.....

Mi-a căzut o frunză argintie în păr.

abia am simţit-o

pierdută

cu gândul la tine...

Dar, iată,

a căzut pe asfalt

şi s-a aşezat lângă celelalte

tăcută şi liniştită.

O invidiez.

n-are nici o grijă pe lume!

Din umbra serii

vine spre mine grăbit

un om,

cu mâinile adânc înfipte

în buzunare

cu gulerul pardesiului ridicat,

zgribulit de frig.

Îmi pun pantofii

să nu creadă cine ştie ce

despre mine

şi-l las să treacă,

îi fac loc pe trotuar

să nu-l deranjez

din gândurile lui

poate duse mai departe

decât ale mele.

Iată, parcul!

Să intru?

Singură?

E târziu,

e frig,

dar o să stau măcar câteva clipe

pe banca noastră

unde ne odihnim de obicei

după oboseala unei zile

şi mă stângi înfrigurat

în braţe.

Îţi aminteşti

cum apune soarele

înroşind apele albastre

ale cerului?

Îţi aminteşti

cum tremură apele lacului

înfiorate de atingerea argintie

a nopţii?

Îţi aminteşti

Cum ciripesc vesel păsărelele

sporovăind în limba lor,

agitând frunzele copacilor

de deasupra noastră

şi noi le ascultăm atenţi

de parcă ne-ar dezvălui

secretele lumii?

Acum stau singură

pe aceeaşi bancă,

în acelaşi parc,

privind cum poartă vântul de octombrie

frunzele ruginii

de colo-colo

pe aleea pustie.

Unde e toată viaţa

care freamătă în jurul meu

când îmi eşti alături?

De ce a încremenit

toată agitaţia din jur

în care ne ascundem

ca să rămânem singuri

eu cu tine

şi tu cu mine?

Odată cu plecarea ta

a dispărut totul!

Viaţa,

freamătul,

apusul cu rubinia lui culoare,

cântecul păsărilor....

a rămas liniştea

tăcerea

aşteptarea!