- Tu ştii, Diana, cum l-am cunoscut, începu Anca, încă cu privirile duse departe, înapoi în timp, cu o voce domoală, lină, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Era singur şi disperat. Se căuta pe sine în hăţişul ghimpat al realităţii şi nu se găsea. Parcă-şi pusese ochelari de orb şi nu mai ştia unde este ieşirea din labirintul în care intrase. Conştiinţa valorii lui încătuşată de oamenii care îl înconjurau devenise supărătoare. Oscila între nevoia stringentă de a merge înainte spre realizarea lui personală şi datoria faţă de familie şi copil. Debusolat, îngreţoşat de viaţă şi la capătul puterilor m-a întâlnit pe mine. Şi eu nerealizată sufleteşte, implicată într-o relaţie neproductivă, neroditoare, încătuşată într-o căsnicie ratată încă de când spusesem „da” în faţa ofiţerului stării civile. De aceea am înţeles atât de bine ce se întâmpla cu el. am văzut în el împlinirea tuturor visurilor mele. Am desfăcut fundele sclipitoare ale perfectului lui ambalaj şi am pătruns direct şi în trombă, ca o ploaie torenţială, în sufletul lui, smulgându-l din mocirla în care se complăcea. Am reuşit, l-am eliberat, dar m-am legat definitiv de el. sunt sigură că mi-a fost sortit mie. Sunt sigură că e unul din spiritele acelea rătăcitoare, trimise pe pământ în căutarea desăvârşirii. Şi cum se poate atinge desăvârşirea decât prin dragoste, suprema, sublima dragoste din care, prin care şi pentru care am fost cu toţii creaţi. Dragostea care poate îmbrăca diferite forme, de la dragostea pentru aproapele tău, la dragostea pentru trecătorul de pe stradă, pe care trebuie să-l ajuţi dacă are nevoie, chiar dacă nu-i cunoşti numele, apoi dragostea pentru cei care ţi s-au dat în viaţă, cei care te-au ajutat în devenirea ta, ca om, până la dragostea oarbă, dusă până la pierderea conştiinţei de sine, care aduce cu ea nevoia de a te contopi până la identificare cu acel care ţi-a fost sortit. Aşa văd eu lucrurile, Diana. De când l-am cunoscut pe el, Diana, ştiu că el e acela lângă care vreau să merg spre lumină, mână în mână, spre polul acela care ne atrage ca un magnet, de care nu ne putem desprinde privirile, absolutul, perfecţiunea. Acum mă simt aproape de prăpastia ratării, pierderii de sine, ca fiinţă umană şi spirituală, unde am încurcat cărările? Atunci când am simţit amândoi asta, la început, s-a agăţat cu amândouă mâinile de mine, ca un om gata să se înece şi am continuat împreună drumul împletindu-ne vieţile. Apoi, nu ştiu cum, am început să-l pierd. Simţeam că-mi alunecă printre degete, nu-l mai puteam reţine. Trupul lui s-a răzvrătit împotriva spiritului, care voia prea mult şi, simţindu-se nerealizat a început să tragă spiritul după el, într-o cădere în material. Ştiu, o să-mi spui că suntem datori să trăim aici şi acum, cât mai bine, cât mai comod, să luăm de la viaţă tot ce ne poate da, să trăim din plin, dar viaţa trebuie să aibă o anume calitate, nu trebuie să ne mulţumim să trăim oricum. Cădem în cursele trupului şi uităm să ne hrănim spiritul până, uneori, este prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi cu el. a început să se dărâme tot ce construisem împreună, ca în legenda meşterului Manole: noaptea distrugea tot ce ei construiseră ziua. Ziua noastră a fost zi până a existat comunicare între noi. Dar acum parcă a rămas doar noapte, vine acasă mereu obosit, nu mai vrea nimic de la mine, cred că vine în virtutea obişnuinţei, nu ştiu daca cel de demult va mai avea putere vreodată să iese la iveală, sau a mai rămas doar acel de acum. Ne pierdem vremea cu fleacuri, nu mai avem îndrăzneală să vorbim despre noi, nopţile noastre se adună până zilele nu se mai văd. Relaţia noastră trage tot mai mult a întuneric. Am obosit, vreau să abandonez. Am început să-i spun că a luat-o singur pe alt drum, că eu am rămas în urmă, dar pare să nu mai înţeleagă. Vorbesc în vânt, zadarnic, se uită la mine ca şi cum aş vorbi altă limbă, încerc să-i spun că eu nu-l pot urma pe drumul pe care a pornit, dar nu înţelege nimic, mă priveşte ca pe o ciudată. Am considerat că m-a dezamăgit, că nu era ce crezusem eu că e şi că trebuia să-l las în plata Domnului să-şi urmeze propriul drum în jos. Şi ne-am despărţit. Şi atunci s-a schimbat totul. A intervenit în viaţa mea alt om, pe care nu l-am putut ignora. Drumul lui era în sus şi m-am agăţat de el, să mă ducă cu el în ascensiunea sa. Şi, uite-aşa mi-am complicat viaţa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu