Dileme 4

Mergând alături una lângă alta, cu mâinile bine înfipte în buzunare Anca se uita după pietricelele care puteau fi deranjate din odihna lor cu vârful pantofului. Diana continua să asculte şi Anca să vorbească.

- Ştii, Diana, Andrei nu m-a mai căutat o vreme. Mi-a spus că-i place grozav să stea de vorbă cu mine, că a întâlnit în mine o femeie cu care să-şi dorească să împărtăşească cele mai intime gânduri, care să-l poată înţelege şi sprijini atât de bine, dar ar fi fost bine dacă ar fi fost bărbat, pentru că partea bărbătească din el nu se poate stăpâni să nu mă dorească, urlă şi-şi cere drepturile, dar cum nu se poate lega afectiv de mine, nu-şi poate permite să se lase antrenat într-o legătură care i-ar distrage atenţia de la altele. Aşa că ţine să păstreze distanţa. Diana, n-am întâlnit încă un om ca el. Îmi amintesc o noapte când am dansat cu amicii până la epuizare şi el şi-a propus să mergem până la capăt în dimineaţa următoare. Dar n-a făcut asta. M-a ţinut în braţe ore în şir, fără nici o altă pretenţie şi nu-mi amintesc să mă fi simţit vreodată mai bine, mai protejată, mai în siguranţă. Îmbrăţişarea lui curată, castă, a fost ceva ce nu mai experimentasem şi după tot zbuciumul din viaţa mea de până atunci, parcă era tot ce aveam nevoie. Relaţiile mele agitate, furtunoase, mă epuizaseră şi toţi mă credeau puternică, biruitoare, învingătoare, aşa încât oricine se teme să-mi ofere o îmbrăţişare. Numai el a înţeles nevoia mea neexprimată. Am stat în braţele lui cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, aşa cum, probabil, stă copilul în braţele mamei sale.
Şi pe urmă am convenit să rămânem în faza asta de prietenie, că e mai bine aşa, că el are nevoie de mintea mea, de prietenia mea şi eu la fel. Apoi a continuat să vină şi în timp ce încerca să-şi stabilească ce doreşte de la mine, s-a întors Mihai şi tocmai ţi-am povestit cum a fost! Aşteptam momentul potrivit să-i spun lui Andrei. Pentru că îl consideram cel mai bun prieten al meu şi aş fi preferat să ştie de la mine.
Mihai, îl ştii, e posesiv, mă vrea numai pentru el, numai a lui, aşa că am început să-mi împrăştii prietenii dragi de pe lângă mine, ca atunci când vine Mihai să pot fi numai cu el. o parte din ei, pe care el i-a cunoscut la mine, n-au mai revenit de când l-au văzut, pentru că ştie să fie al naibii de intimidant când vrea. Unii s-au retras, pe unii i-am risipit eu, până a rămas doar Andrei, care a venit într-o seară hotărât să-mi spună că vrea să meargă mai departe în relaţia noastră, că vrea să încetăm cu jocurile şi să facem lucrurile mai serioase. Dar n-a apucat să spună mare lucru că a venit Mihai şi l-a făcut să se simtă îngrozitor atunci când s-a purtat ca „stăpânul domeniului”. Andrei a crezut că am vrut să-i fac o farsă urâtă, dar i-am explicat că nu fusese vorba de o farsă. Era acum prea târziu. Dacă s-ar fi întâmplat mai devreme… dar cine putea ştii?
De ce, Diana, bărbaţii devin interesaţi de o femeie doar atunci când sunt pe cale de a o pierde? De ce nu sunt ei în stare de a ne accepta şi de a ne vedea aşa cum suntem decât atunci când altcineva este interesat de noi? Orgoliul lor masculin să fie de vină? Spiritul acela de competiţie care a făcut din ei cavaleri şi soldaţi cu secole în urmă? Sau o fi doar vanitatea care nu-i lasă să cedeze ceea ce cred că le aparţine?
Şi atunci, în acea seară, Andrei a plecat şi Mihai a rămas şi mi-a spus că se gândea serios să plece din ţară. Credea că posibilităţile pe care le are aici sunt prea mici faţă de pretenţiile pe care le are de la viaţă. Ştiam că vrea să facă asta, dar nu m-am aşteptat să facă aşa ceva tocmai acum, când părea să ne fi regăsit. Dar când am auzit ce spune, m-am îngrozit. Zicea că pleacă două săptămâni din oraş la ţară şi că în acest timp se va gândi ce să facă cu mine. Când s-a întors am petrecut cel mai bun timp împreună din câte avusesem, am simţit amândoi cum ne aparţineam unul altuia şi mi-a spus că s-ar putea să fim ultima oară împreună pentru cine ştie câtă vreme, pentru că nu-mi poate cere să plec cu el. şi nici nu-mi poate cere să-l aştept. Dar eu intenţionez să-l aştept. Dar, ce să fac, Diana? E bine? Andrei a crezut în mine, are nevoie de mine şi nici eu nu vreau să-l pierd. Atunci când am vorbit să fim împreună, chiar înainte să reapară Mihai, am ştiut că eu urma să fiu doar o etapă în viaţa lui, o etapă de care are nevoie în ascensiunea lui şi atunci când va ajunge unde doreşte, eu am să mă retrag din calea lui şi am să-l las să-şi urmeze drumul fără să mă agăţ de el ca o piatră de moară.
Diana, Andrei e minunat ca prieten, dar nu e el omul meu. Omul meu e Mihai, oricâte piedici am avea în cale, dar atunci când am crezut că l-am pierdut, Andrei mi-a fost alături şi nu m-a lăsat să mă prăbuşesc, nu crezi că-i sunt datoare? Mihai ştie de Andrei, ţi-am spus că s-au cunoscut, chiar mi-a spus că se teme că Andrei mă va câştiga. M-am amuzat, cum să mă câştige? Nu sunt scoasă ca premiu la vreun concurs! Dar Mihai spunea că nu mă poate obliga să rămân singură după plecarea lui. Oare de ce, Diana, nu putem avea noi totul? Oare de ce întotdeauna trebuie să intervină ceva?
Andrei are o concepţie interesantă despre relaţii. El spune că atunci când spiritele comunică la un nivel atât de înalt, „carapacele” acelea care le poartă nu se pot întina unindu-se. Atracţiile sunt de mai multe feluri: strict între spirite şi strict între „carapace”. Cele între carapace nu durează daca la nivel spiritual lucrurile nu se leagă. Dar când principala atracţie este la nivel spiritual, „maşinile materiale” pot simţi şi ele o atracţie. Pentru că trebuie să ţinem cont şi de motoarele acestea, trebuie hrănite şi ele. Nu vreau ca Andrei să se simtă ca o rezervă! Aici e problema. Ce să fac? Mihai pleacă. Dacă voi continua să mă văd cu Andrei, cât va mai dura până să-şi dorească ceea ce eu nu-i pot oferi? Există riscul ca Andrei să se îndrăgostească de mine însă eu sunt a altcuiva acum. Se putea să iese mai rău decât aşa? Andrei nu merită jumătăţi de măsură. Nu vreau să-l fac să sufere, înţelegi? N-o să fiu tot eu cea care va fi din nou învinsă? Spune-mi tu, care ştii totul!
Privind-o pe Diana de parcă ar fi căutat răspunsul la dilemă în ochii ei, simţi fiorul frigului nopţii şi zise:
- Hai să ne întoarcem acasă, s-a lăsat frigul!
- Mda. Anca, ai şi nu ai dreptate. Părerea mea este că tu complici puţin lucrurile. Mihai este al tău. N-o să te lase în pace niciodată. Aşa o fi scris. Să suferiţi ca apoi să fiţi fericiţi. În ce-l priveşte pe Andrei, nu-ţi fă griji. Ştie că numai tu îl poţi ajuta să treacă prin perioada asta grea, ştie că viitorul tău este cu Mihai. N-are să sufere că nu te va avea. Crezi că nu-ţi va mulţumi că l-ai ajutat în devenirea lui?
- Haide…. interveni Anca…..
- Lasă, nu-mi spune că nu ai nevoie de asta. Voi acum aveţi nevoie unul de altul şi nu veţi suferi nici unul.
- Fiecare trecere a cuiva prin viaţa mea a lăsat urme adânci. Dar ştii ce? Am să iau din fiecare ce a fost bun. N-am să las bucăţi din mine să fie purtate spre nicăieri. Cine spune că fiecare relaţie rupe o bucată din noi şi ne lasă mai săraci, are dreptate. Dar eu aleg să nu fie aşa. Eu voi lua înapoi ce mi s-a furat şi am să devin din nou întreagă. Dar dacă lui o să-i fie cald şi bine o să uite drumul spinos care-l aşteaptă. Anii de şcoală pe care îi mai are, apoi facultatea…..
- N-o să-l laşi tu. O să-l ajuţi să-şi urmeze drumul. N-o să-i dai voie să abandoneze. Şi când va avea putere destulă, îşi va lua singur zborul, fără să se uite îndărăt şi tu o să fi tare mândră de asta.
- Ce simplu şi corect vezi tu lucrurile, Diana. Ce bine-mi face să stau de vorbă cu tine! Acum ştiu ce am de făcut! Nu am să mă mai lamentez de strâmbătatea lucrurilor şi a lumii. Ar trebui să învăţ şi eu să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu le mai complic.
- Din câte te ştiu eu, n-ai să alergi niciodată să găseşti cărări bătătorite de alţii. A dărui fără rezerve este ceva de neconceput în lumea în care trăim. A da fără să aştepţi răsplată, la fel. Nu complica lucrurile. Stai de vorbă cu Andrei şi spune-i. Şi adună-ţi puterile. Şi aşteaptă să vezi ce va face Mihai. Însă ieşi din dependenţa de el. Nu o lăsa să-ţi controleze viaţa. Mai dă o şansă iubirii voastre dar nu-ţi opri viaţa în loc. Viaţa e scurtă. N-o lăsa să treacă pe lângă tine! Nu renunţa la luptă tocmai acum, nu te opri înainte să treci linia de sosire. Toată viaţa e o luptă, noi, toţi suntem luptători, trebuie să-ţi amintesc viaţa mea? Ştii că am avut şi eu un Mihai….. Scena asta de luptă pe care ne aflăm cere cele mai bune resurse ale noastre, dar trebuie să promitem că noi nu vom face parte dintre acei care, răpuşi de ani, privesc în urmă şi văd că nu au făcut nimic în viaţa lor ci au aşteptat mereu ca alţii să facă primul pas. E drept, mai pierdem câte o bătălie, nu contează, schimbăm tactica sau îmbunătăţim armele pentru că trebuie să câştigăm bătălia, pentru realizarea noastră ca oameni. Trebuie să ne învingem slăbiciunile, să ne autodepăşim mereu. Cam asta e, draga mea. Ce-aş putea să-ţi mai spun decât fruntea sus, ia-ţi inima în dinţi şi luptă mai departe.


Epilog:

Toate acestea se întâmplau în 1994. Mihai nu a plecat în străinătate, dar relaţia lor nu s-a îmbunătăţit, aşa că s-au despărţit. Andrei s-a ţinut de cuvânt şi a rămas bun prieten cu Anca, legătura lor a fost specială şi unică, au demonstrat că teoria conform căreia un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie nu este adevărată. În 1995 Anca l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ. În 1997 s-au căsătorit. După câteva luni s-a căsătorit şi Mihai cu cea care avea să devină mama fetiţei lui. Au divorţat după 10 ani şi acum este din nou singur. În 2001, cu câteva zile înainte de a fi împlinit 30 de ani, Andrei s-a stins din viaţă în urma unei hemoragii cerebrale. A căzut încă o stea înainte să-şi fi împlinit ascensiunea.

Dileme 3

Anca tăcu deodată, privind încă departe în lumea ei interioară. Diana se ridică uşor, să n-o tulbure şi prevăzând o zi lungă pentru o confesiune şi mai lungă, se precipită spre bucătărie, pregăti repede două cafele şi se întoarse la Anca cu ele. O găsi în aceeaşi poziţie parcă nici nu observase mişcarea ei prin casă. Abia când aburii cafelei atinseră nările Ancăi, ea păru să revină în prezent, în realitate. Zâmbi uşor în semn de mulţumire către Diana şi zise:

- Cum ştii tu, întotdeauna, chiar mai bine decât mine, ce am eu nevoie!

- Ei, şi tu acum, la ce-s buni prietenii, îi întoarse Diana zâmbetul.

- Da, zise Anca, cu un aer misterios. Dacă mi-ar cere cineva să dau un exemplu a ceea ce este un prieten, te-aş prezenta pe tine etalon!

- Hai, lasă, ştii că nu-mi plac măgulirile. Nu mai încap între noi laude şi mulţumiri de genul acesta, nu mai suntem două şcolăriţe care au nevoie de confirmări….

- Ştiu, draga mea, ştiu, dar ar trebui să mă cunoşti că atunci când simt ceva, ţin s-o spun şi cum se acumulase de mult timp recunoştinţa pentru ce faci pentru mine, trebuie să-i dau drumul, ca să aibă loc alta. E ca o supapă pe care o mai deschizi din când în când, ca să respire!

După o mică pauză, Anca zâmbi din nou şi reveni asupra discuţiei.

- Ce bine mi-e când vorbesc cu tine, Dumnezeu te-a scos în calea mea! Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu te-aş fi avut lângă mine, e îngrozitor să fii singur, ştii, uneori am certitudinea că sunt cea mai afurisită fiinţă! Omul e cea mai afurisită fiinţă, oricât ni s-ar oferi, niciodată nu suntem mulţumiţi. Mă gândeam că oricât de împlinit ai fi într-o relaţie, adică să ai lângă tine omul iubit cu care să împarţi totul, să te înţelegi perfect şi tot ţi-ar mai trebui un prieten cu care să discuţi pe alt nivel decât cu partenerul de viaţă, vezi, nu suntem noi suciţi, răzvrătiţi? Poate de aceea suntem mereu nemulţumiţi, oricât de mult avem, tot mai mult am vrea….

Se abandonă acestui gând şi se trezi zâmbind, iar apoi se încruntă amintindu-şi propriile dileme cărora nu le mai găsea rezolvare.

- Există în viaţa fiecăruia dintre noi diferite etape. Suntem diferiţi de la o etapă la alta, avem stări diferite de la o clipă la alta, de la o oră la alta, de la o zi la alta şi nu e de mirarea că avem perioade când ne schimbăm radical încât devenim de nerecunoscut, uneori chiar şi pentru noi înşine. Stau deseori şi mă întreb ce resorturi interioare ne împing înainte atunci când pare că nimic nu ne aşteaptă acolo? Şi în viaţa mea a fost un moment în care am simţit nevoia să-mi complic existenţa. Simţeam că singurătatea mă secătuieşte, şi că resemnarea se strecoară ca o otravă lentă în venele mele şi mă ucide şi atunci am adunat în jurul meu o mulţime de prieteni. Am crezut cândva că sunt un „element” antisocial – da, nu râde, nu la modul la care te gândeşti tu, nu sunt certată cu legea – ci pur şi simplu nu-mi plăcea societatea, o suportam greu, îmi era teamă că nu sunt acceptată, îmi era groază la gândul că o replică de-a mea ar fi putut părea ridicolă, mi-era lehamite de acea superficialitate făţarnică, de acea „păstrare a aparenţelor” cu orice preţ, de teama aceea de a spune ce gândeşti ca să nu fi judecat şi toate astea s-au adunat laolaltă în fuga de semeni. Dar acum, erau mai buni amicii mei decât să fi rămas singură cu mine. Aveam nevoie de gălăgie în jurul meu, de agitaţia aceea care să mă ţină ocupată, să mă obosească, să mă distragă de la problemele mele, să mă binedispună, aşa încât seara să cad de oboseală imediat ce pun capul pe pernă şi să nu mă mai gândesc la nimic. A fost obositor, dar într-un fel plăcut să văd că eu, persoana care se simţea cu 20 de ani mai bătrână decât vârsta biologică, eu care mă temeam de oglindă, eu, care încercam să mă conving că încep să-mi apară iluzorii riduri în colţul ochilor, trăgând semnalul de alarmă că trece tinereţea pe lângă mine, zic, era plăcut să văd că în condiţiile astea reuşeam să ţin mereu pe lângă mine prieteni cu 5-10 ani mai tineri, că reuşeam să ţin pasul cu ei, era minunat să-mi simt din nou pulsând în vine sângele amorţit, să mă simt mai caldă, mai vibrantă, mai vie.

Asta se întâmpla pe vremea când, ţin să-ţi reamintesc, intra vijelios în viaţa mea cel care avea să devină cea mai deosebită persoană pe care o cunoscusem vreodată. Tu ştii traiectoria mea. Ştii cum m-am îndrăgostit la 16 ani de visul meu cu ochi albaştri. Apoi omul matur, stăpân pe sine, dar care s-a dovedit a fi slab în faţa băuturii, apoi cel care a devenit tatăl copiilor mei, omul care întruchipa exact opusul a ceea ce căutam eu. Contradicţiile au început să apară în curând, nepotrivirile îşi spuneau tot mai des cuvântul aşa că ne-am despărţit, iar în cea mai neagră perioadă, când eram supărată pe viaţă şi mă resemnasem cu traiul oribil pe care-l duceam, a apărut el, soarele, lumina vieţii mele, care mi-a schimbat definitiv cursul vieţii, alături de care am învăţat să merg drept şi sigur înainte, m-a învăţat să mă cunosc, să mă descopăr, mi-a arătat că omul nu e numai trup ci şi spirit, mi-a demonstrat cum spiritele noastre se pot împleti devenind unul, m-a făcut femeie, mi-a arătat ce e dragostea, mi-a arătat cum două trupuri pot deveni unul aşa cum spiritele deveniseră unul şi totul a fost perfect până am fost nevoită să-l las să se refugieze înapoi în lumea lui îngustă de unde venise, să-l pierd şi să-l las să fugă de mine, speriat de amploarea pe care o luase relaţia noastră.

Tu ştii cum m-a aruncat în braţele disperării dezertarea lui, tu ştii ce dezamăgire a fost pentru mine să descopăr că nu era omul care îl crezusem eu a fi. Tu ştii cum s-a sfâşiat sufletul meu în bucăţele atunci când am constatat că semizeul pe care-l adoram a devenit om obişnuit şi avea picioare de lut. Iar statuia lui a căzut de pe piedestalul pe care o înălţasem şi s-a făcut ţăndări.

De ce, Diana mea blândă şi înţelegătoare, trebuie să fiu eu atât de diferită de cei din jurul meu? De ce cred eu că lumea trebuie să fie cu mult mai bună şi o învălui mereu în petale roz de trandafir, dar duhoarea insuportabilă pe care o emană putreziciunea ei distruge rapid mantaua mea de trandafiri şi petalele mele se ofilesc imediat, oricât încerc eu să le menţin vii cu lacrimile neputinţei mele? De ce nu m-am născut eu în vremea domniţelor romantice care trăiau în castele şi pentru care viaţa se desfăşura între un bal şi o plimbare în grădină? De ce mă sperie atât de tare lumea asta de oameni realişti, cinici şi stăpâni pe ei, care nu dau doi bani pe sentimentele altora şi trăiesc hrănindu-se cu dispreţ şi ură faţă de semenii lor, ca puii de vultur care-şi aruncă din cuib fraţii mai slabi?

Bărbatul – copil a apărut lângă mine, în momentul în care aveam atâta nevoie să fie cineva acolo, ca picat dintre filele unei cărţi şi m-am trezit oferindu-mă fără ca el să mi-o fi cerut. M-am trezit revenind la viaţă atât de repede încât a fost aproape ca un şoc, dar, impactul cu viaţa, deşi neaşteptat, nu a fost dur, nu mi s-au tăiat genunchii şi nu m-am prăbuşit pentru că el a fost acolo şi m-a susţinut. Mi-a oferit totul şi nu mi-a cerut nimic în schimb.

Am vrut suport moral în suferinţa mea, l-am obţinut. Am vrut să fie cineva care să mă ajute să-mi pun ordine în gânduri şi în viaţă, a fost un bun ascultător şi sfătuitor. Şi mă lăsa să-l descopăr în fiecare zi puţin câte puţin şi mă fascina mereu cu complexitatea firii lui, cu adâncimea gândirii lui, cu ascuţimea inteligenţei lui, cu spiritualitatea lui misterioasă şi mai apoi cu puterea lui de seducţie cu care m-a copleşit făcându-mă, dacă nu să uit, măcar să ignor experienţele anterioare, lăsându-mă după fiecare strângere în braţe cu o şi mai mare dorinţă de a-l avea. Toate acestea combinate cu înfăţişarea lui de tânăr neîncercat, cu privirea lui curată şi dulce, mă făceau să nu-mi doresc altceva decât să-l cunosc mai bine şi totul pălea în comparaţie cu această dorinţă.

După două luni, în care ne tatonam unul pe altul în căutarea siguranţei, într-o seară când aveam casa plină de musafiri, sună la uşă el, adonisul meu pierdut. Inima a început să-mi bată năvalnic pompând sângele spre venele tâmplelor mele. Simţeam cum îmi scade puterea şi devin din nou mică şi slabă în faţa lui. Cu greu m-a stăpânit şi el mi-a cerut să stăm de vorbă. M-a acuzat că îl povesteam pe la prieteni comuni şi nu erau prea măgulitoare vorbele mele. Am negat dar nu m-a crezut. A încercat să mă atingă şi m-am retras ca şi cum m-ar fi ars. În sinea mea urlam de dorul lui şi îl vedeam lipit de mine, dar nu puteam face asta. Aş fi vrut să-i arunc vorbe urâte, să-i spun că nu-mi pasă de el, că nu mai există pentru mine, dar când i-am citit furia în privire i-am spus că se înşela, că îmi vedeam de trebuirile mele, fără să mă mai gândesc la el. şi atunci mi-a întins o cursă în care am căzut ca o muscă proastă care nu vede pânza păianjenului înfometat. A spus că despărţirea noastră nu a fost oficială, că voia să vină într-o seară să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat, pentru că tensiunea dintre noi îl distrugea şi nu suporta ca după atâta timp petrecut împreună să nu ne dăm bună ziua pe drum.

După ce a plecat, am cântărit mult propunerea şi am hotărât să ţin cont de dorinţa lui. Am crezut că timpul care trecuse a cicatrizat rănile, am crezut că voi putea sta în aceeaşi încăpere cu el, să respir acelaşi aer cu el, să văd lucrurile cu detaşarea pe care ţi-o dă distanţa. Am văzut în ochii aceia pe care îi cunoşteam atât de bine altceva decât spunea el. am văzut scris acolo „hai să ne împăcăm, hai să fim iar împreună, mi-a fost dor de tine, nu pot trăi fără tine”. Dar n-am vrut să recunosc ce am văzut. Aşa că, cu fiecare vizită a lui, ne întorceam tot mai mult către locul din care plecasem, ci fiecare atingere mă făcea să-mi amintesc dulcile senzaţii trăite împreună şi îmi veneau lacrimi în ochi pentru că era lângă mine şi totuşi, atât de departe! Am început să recâştigăm ceea ce abandonasem atunci când i-am strigat „să uiţi unde stau”.

E minunată, Diana mea, căldura aceea pe care o simţi în suflet când ştii că cel pe care-l iubeşti e lângă tine, simte la fel ca tine şi nu e nevoie de cuvinte. Doamne, prietena mea dragă, ce copleşitor este sentimentul acela când îl privesc şi aş vrea să mă fac una cu el, ca împreună să cucerim lumea prin forţa iubirii noastre! Doamne, ce simte sufletul meu atunci când îl privesc întins între cearceafuri ca un motan leneş după ce ne găsim împlinirea şi în modul fizic… cât îl ador atunci când îi străluceşte pielea de sudoarea împlinirii noastre şi atunci când are ochii atât de calzi când îşi trece degetele prin părul ciufulit! Ce neputincioase sunt cuvintele atunci când sufletul îţi zboară sus… în imensitatea cerului şi zburdă de fericire ca un mieluţ scăpat pe pajiştea primăverii. Nu se poate spune totul în cuvinte şi o parte din mine se teme că vor fi vremuri în care voi fi vrut să fi spus tot!

E frumoasă dragostea, Diana, deşi ascunde în ea multă suferinţă, dar poate că e mai bine aşa, lupta care trebuie să o ducem pentru a o câştiga face mai dulce izbânda. Fără dragoste am fi săraci şi anoşti, inumani şi sălbatici, urâţi şi meschini, dragostea ne face buni şi luminoşi, frumoşi şi sinceri, devotaţi şi îngăduitori, generoşi şi încrezători, fără ea am fi pustii.

Când am văzut, Diana, cât de minunat se simţea că m-a regăsit, am înflorit. Era atât de fericit, de calm, de liniştit, era acelaşi pe care îl cunoscusem şi-l iubisem la început, teama mi-a pierit şi aveam din nou încredere, a înţeles şi el că nu-i era bine fără mine şi chiar dacă nu-i plăceau vorbele mari, faptul că era aici era o declaraţie, a înţeles că avusesem dreptate şi că fără mine ar fi luat-o vertiginos în jos şi nu voia să se piardă. Dar lucrurile s-au complicat iar tu ai fost atât de prinsă de problemele tale în ultimele luni încât nu mai ştii nimic.

Vino să ieşim puţin, uite, s-a făcut seară, e răcoare afară şi e senin, mi-ar prinde bine să ne mişcăm puţin, am înţepenit stând într-un loc.

- Că bine zici! Hai să mergem!

Dileme 2

- Tu ştii, Diana, cum l-am cunoscut, începu Anca, încă cu privirile duse departe, înapoi în timp, cu o voce domoală, lină, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Era singur şi disperat. Se căuta pe sine în hăţişul ghimpat al realităţii şi nu se găsea. Parcă-şi pusese ochelari de orb şi nu mai ştia unde este ieşirea din labirintul în care intrase. Conştiinţa valorii lui încătuşată de oamenii care îl înconjurau devenise supărătoare. Oscila între nevoia stringentă de a merge înainte spre realizarea lui personală şi datoria faţă de familie şi copil. Debusolat, îngreţoşat de viaţă şi la capătul puterilor m-a întâlnit pe mine. Şi eu nerealizată sufleteşte, implicată într-o relaţie neproductivă, neroditoare, încătuşată într-o căsnicie ratată încă de când spusesem „da” în faţa ofiţerului stării civile. De aceea am înţeles atât de bine ce se întâmpla cu el. am văzut în el împlinirea tuturor visurilor mele. Am desfăcut fundele sclipitoare ale perfectului lui ambalaj şi am pătruns direct şi în trombă, ca o ploaie torenţială, în sufletul lui, smulgându-l din mocirla în care se complăcea. Am reuşit, l-am eliberat, dar m-am legat definitiv de el. sunt sigură că mi-a fost sortit mie. Sunt sigură că e unul din spiritele acelea rătăcitoare, trimise pe pământ în căutarea desăvârşirii. Şi cum se poate atinge desăvârşirea decât prin dragoste, suprema, sublima dragoste din care, prin care şi pentru care am fost cu toţii creaţi. Dragostea care poate îmbrăca diferite forme, de la dragostea pentru aproapele tău, la dragostea pentru trecătorul de pe stradă, pe care trebuie să-l ajuţi dacă are nevoie, chiar dacă nu-i cunoşti numele, apoi dragostea pentru cei care ţi s-au dat în viaţă, cei care te-au ajutat în devenirea ta, ca om, până la dragostea oarbă, dusă până la pierderea conştiinţei de sine, care aduce cu ea nevoia de a te contopi până la identificare cu acel care ţi-a fost sortit. Aşa văd eu lucrurile, Diana. De când l-am cunoscut pe el, Diana, ştiu că el e acela lângă care vreau să merg spre lumină, mână în mână, spre polul acela care ne atrage ca un magnet, de care nu ne putem desprinde privirile, absolutul, perfecţiunea. Acum mă simt aproape de prăpastia ratării, pierderii de sine, ca fiinţă umană şi spirituală, unde am încurcat cărările? Atunci când am simţit amândoi asta, la început, s-a agăţat cu amândouă mâinile de mine, ca un om gata să se înece şi am continuat împreună drumul împletindu-ne vieţile. Apoi, nu ştiu cum, am început să-l pierd. Simţeam că-mi alunecă printre degete, nu-l mai puteam reţine. Trupul lui s-a răzvrătit împotriva spiritului, care voia prea mult şi, simţindu-se nerealizat a început să tragă spiritul după el, într-o cădere în material. Ştiu, o să-mi spui că suntem datori să trăim aici şi acum, cât mai bine, cât mai comod, să luăm de la viaţă tot ce ne poate da, să trăim din plin, dar viaţa trebuie să aibă o anume calitate, nu trebuie să ne mulţumim să trăim oricum. Cădem în cursele trupului şi uităm să ne hrănim spiritul până, uneori, este prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi cu el. a început să se dărâme tot ce construisem împreună, ca în legenda meşterului Manole: noaptea distrugea tot ce ei construiseră ziua. Ziua noastră a fost zi până a existat comunicare între noi. Dar acum parcă a rămas doar noapte, vine acasă mereu obosit, nu mai vrea nimic de la mine, cred că vine în virtutea obişnuinţei, nu ştiu daca cel de demult va mai avea putere vreodată să iese la iveală, sau a mai rămas doar acel de acum. Ne pierdem vremea cu fleacuri, nu mai avem îndrăzneală să vorbim despre noi, nopţile noastre se adună până zilele nu se mai văd. Relaţia noastră trage tot mai mult a întuneric. Am obosit, vreau să abandonez. Am început să-i spun că a luat-o singur pe alt drum, că eu am rămas în urmă, dar pare să nu mai înţeleagă. Vorbesc în vânt, zadarnic, se uită la mine ca şi cum aş vorbi altă limbă, încerc să-i spun că eu nu-l pot urma pe drumul pe care a pornit, dar nu înţelege nimic, mă priveşte ca pe o ciudată. Am considerat că m-a dezamăgit, că nu era ce crezusem eu că e şi că trebuia să-l las în plata Domnului să-şi urmeze propriul drum în jos. Şi ne-am despărţit. Şi atunci s-a schimbat totul. A intervenit în viaţa mea alt om, pe care nu l-am putut ignora. Drumul lui era în sus şi m-am agăţat de el, să mă ducă cu el în ascensiunea sa. Şi, uite-aşa mi-am complicat viaţa!

Dileme 1

- Ce să mă fac cu el, Diana? Întrebă Anca, tresărind când îşi auzi propria voce, i se păru că vocea plecase din adâncul fiinţei, răscolind-o, rostind marea ei dilemă.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.

Tristă

De ce sunt, oare, tristă?
De unde neliniştea asta care-mi tulbură
Apele sufletului?

Ştii că, deşi eşti departe,
sufletul tău
e mereu cu mine,
aşa cum al meu
e mereu acolo, cu tine!

Şi atunci,
de ce această nelinişte,
această tristeţe?

Ar trebui să fiu mai optimistă
şi să visez
întoarcerea ta!
Să văd cu ochii minţii
şi ai sufletului
cum intri pe uşă
rebegit de frig
şi încărunţit de zăpadă,
dar cu un zămbet cald
cum numai tu poţi avea.

O, Doamne,
cum îţi voi sări atunci în braţe
şi te voi copleşi cu sărutări
ca să te dezmorţesc
de frig.


Iată-te!
Vii de afară, din ger,
dar aduci în casă căldură.
Iubire.
Dorinţă.

Ce-mi aduci, Moş Crăciun?
O, ştiu!
Iubirea ta!
Cel mai scump dar din lume!
Şi pe tine cu ea.
Ce mi-aş mai putea dori?

Pari căzut din cer,
cum stai în lumina focului din şemineu...
aducând lumină
şi fericire
ca un dumnezeu contemporan
coborât a doua oară
pe pământ.

Îţi şoptesc
un timid: „te iubesc”
şi nu-ţi mai trebuie altceva
ca să te încălzeşti
subit!

Îmi plimb paşii

Sunt singură.

Îmi plimb paşii

târşâindu-mi picioarele

pe asfaltul rece al trotuarului....

Nu simt încă frigul

deşi îmi ţin pantofii în mână

şi e luna octombrie;

pentru că mi-e sufletul încins

de dorul de tine.....

Mi-a căzut o frunză argintie în păr.

abia am simţit-o

pierdută

cu gândul la tine...

Dar, iată,

a căzut pe asfalt

şi s-a aşezat lângă celelalte

tăcută şi liniştită.

O invidiez.

n-are nici o grijă pe lume!

Din umbra serii

vine spre mine grăbit

un om,

cu mâinile adânc înfipte

în buzunare

cu gulerul pardesiului ridicat,

zgribulit de frig.

Îmi pun pantofii

să nu creadă cine ştie ce

despre mine

şi-l las să treacă,

îi fac loc pe trotuar

să nu-l deranjez

din gândurile lui

poate duse mai departe

decât ale mele.

Iată, parcul!

Să intru?

Singură?

E târziu,

e frig,

dar o să stau măcar câteva clipe

pe banca noastră

unde ne odihnim de obicei

după oboseala unei zile

şi mă stângi înfrigurat

în braţe.

Îţi aminteşti

cum apune soarele

înroşind apele albastre

ale cerului?

Îţi aminteşti

cum tremură apele lacului

înfiorate de atingerea argintie

a nopţii?

Îţi aminteşti

Cum ciripesc vesel păsărelele

sporovăind în limba lor,

agitând frunzele copacilor

de deasupra noastră

şi noi le ascultăm atenţi

de parcă ne-ar dezvălui

secretele lumii?

Acum stau singură

pe aceeaşi bancă,

în acelaşi parc,

privind cum poartă vântul de octombrie

frunzele ruginii

de colo-colo

pe aleea pustie.

Unde e toată viaţa

care freamătă în jurul meu

când îmi eşti alături?

De ce a încremenit

toată agitaţia din jur

în care ne ascundem

ca să rămânem singuri

eu cu tine

şi tu cu mine?

Odată cu plecarea ta

a dispărut totul!

Viaţa,

freamătul,

apusul cu rubinia lui culoare,

cântecul păsărilor....

a rămas liniştea

tăcerea

aşteptarea!