Scrisoare de departe 1

Radio România Tineret, 1994. O emisiune specială pentru tineri. Nu-mi amintesc numele reporterilor. Se dezbat probleme ale tinerilor. Aud un nume interesant şi îi scriu. Îşi spune Cheiţa Sufletelor. Viaţa mea o luase razna în perioada aceea, aşa că ea mi-a luminat sufletul pentru câteva luni. Apoi, a dispărut. Nu mai ştiu nimic despre ea de atunci. Vă las cu câteva fragmente din prima ei scrisoare.

14 martie 1994

Scrisoare de departe

Frumosul a căzut în paragină,

frumuseţea mai dăinuie doar în virtutea inerţiei.

Se mai cultivă trandafiri dar nu pentru mireasmă,

nicidecum pentru suflet.

Primăvara, primăvara spre primăvară, florile înfloresc ca de obicei,

îşi expun în vânt frumuseţea mută

cu gestul unei femei care îşi desface părul din agrafe.

Dar nimeni nu se mai opreşte din mers

la vederea trandafirilor înfloriţi

nimeni nu mai gustă cu adevărat

satisfacţiile oferite de trandafir

celor cinci simţuri.

Frumuseţea mai există dar e asemeni unui lucru de prisos.

În continuare trandafirii sunt

coafaţi sau tunşi cu pricepere

dar nimeni nu mai realizează

roşul lor inefabil.

Iar acesta este abia un aspect oarecare

al uriaşei uitări în care a căzut frumuseţea.

Surioara mea dragă,

Ai observat? Peste creştetele noastre, peste creştetele copiilor s-a lăsat dulce mult dorita primăvară! Explozia florală şi, mai vechiul meu prieten, Soarele, mi-a amintit că este vremea să zâmbesc cerului, să mă renasc asemenea dalbului ghiocel plăpând. În acest week-end am fost într-o pădure nu departe de oraşul meu. Mă săturasem să văd florile din pieţe, cu preţuri afişate frumos colorat, încercând parcă să sfideze frumuseţea florilor. Eu cred că toţi, toate, avem dreptul la flori, florile nu trebuie vândute…. Am fost într-o pădure de lângă Babadag şi în singurătate şi linişte am adunat ghiocei. Era un câmp alb, imens, parcă întreaga Cale Lactee se mutase pe pământ, acolo în faţa privirilor mele.

Aveam în mine dorinţa de a mă tăvăli nebunatică pe covorul acela,, să devin şi mai curată, să devin ghiocel. Am strâns multe buchete şi pe drumul către sat le-am oferit femeilor, femeilor-mame, femeilor-jertfe, femeilor frumoase şi tinere aşa ca tine. Aş fi vrut să fii cu mine, să fim împreună în marea aceea de alb, dar desigur că tu nu aveai acelaşi gând, de fapt, cine sunt eu, sărmană frunză tomnatică, înviată în această superbă primăvară?

Iartă-mi scrisul, am scris mult astăzi, am plâns mult astăzi, lacrimi de rouă în coliere împodobind singurătatea adolescentină, mi-e dor şi mie de viaţă… ce bine că exişti! Ce bine că încă nu sunt ruginită de tot sub bruma iluziilor…. La ce poate fi folosită o cheiţă ruginită?

Îţi scriu pe banca mea, eu am o bancă specială, de pe care gândurile mele zboară către tine într-un deltaplan imaginar de dragoste. Sunt singură aici şi aştept, am un mesteacăn prieten, Mesteacănul cel veşnic, îi zic eu. El se apleacă uneori peste umărul meu cu pletele-i lungi iar când îi place ceea ce scriu freamătă uşor din crengile sale braţe. Mă gândesc că fiecare om are un cer, o mare şi o stea… Cine n-are curcubeu, n-are nici cer, nici mare nici stea, e o umbră bolnavă de-a lungul pământului în care moartea stăpână se vrea. Cineva umblă să fure cerul şi steaua. Trebuie să sărim cu armele sufletului şi să împuşcăm vulturii! Vino şi stai lângă mine, în acelaşi veşmânt, sub acelaşi cer….

Iubesc natura, iubesc ecologia… în acelaşi timp încerc să fac o ecologie a sufletului…. Spun tuturor că nu avem voie să aruncăm cu resturi, hârtii şi alte gunoaie omeneşti în iarba verde, crudă, vie a sufletului, că nu avem voie să revărsăm apele reziduale ale urâţeniei şi faptelor necurate în izvoarele încă nepoluate ale sufletelor adolescentine, că n-avem voie să ridicăm uzine şi fabrici de minciuni şi iluzii sau să călătorim în limuzine de înşelăciuni, pentru că şi unele şi altele distrug stratul de ozon al inimii – respiraţia dragostei.

Dacă mai ai timp, îmi mai scrii ceva? Sunt alături de tine în tot ceea ce faci. Simţi?