“Cunoaşte-te pe tine însuţi” spune îndemnul socratic. Dar dacă toţi oamenii ar privi în interiorul lor cu ochi străini s-ar speria! De ce omul a devenit atât de indulgent cu sine? Dacă ar fi puţin mai critic şi-ar aşeza viaţa în ordine… aşa am ajuns la concluzia că omului îi lipseşte curajul. Ca să schimbe ceva îi trebuie curaj şi, mai ales, efort… şi atunci de ce ar dori să schimbe situaţia actuală!?
Mă gândesc tot mai mult la moarte. Din toate unghiurile. Şi sub toate formele. Mi-a devenit atât de familiară încât acum nu mă mai sperie. De ce m-ar speria? Chiar dacă mă gândesc că dincolo de ea ar mai fi ceva… sau n-ar mai fi nimic… am aceeaşi senzaţie: că după ea va urma o uşurare… o eliberare…. Dacă aş putea, aş invita-o să stea la masă cu mine, ca un prieten bun… şi aşa e prezentă tot timpul…
Mă simt tot mai închisă într-un cerc vicios. Am senzaţia că mă învârt mereu în jurul axei mele ca un căţel prăpădit în jurul cozii.
Mă simt murdărită, înglodată într-o mocirlă soioasă şi încerc să stau în ploaie ca să mă spăl… fac duş de mai multe ori pe zi şi mă frec cu îndârjire în încercarea de a scăpa de acea senzaţie … dar mi se înroşeşte pielea şi îmi vin lacrimi de neputinţă în ochi… pentru că nu pot să nu văd că mizeria sufletului nu se poate spăla cu apă…
Vine toamna… şi cu ea dorul de ducă… aş vrea să evadez din mine însămi… să fug până pierd tot ce-am adunat rău şi murdar în mine…
Mă gândesc tot mai mult la moarte. Din toate unghiurile. Şi sub toate formele. Mi-a devenit atât de familiară încât acum nu mă mai sperie. De ce m-ar speria? Chiar dacă mă gândesc că dincolo de ea ar mai fi ceva… sau n-ar mai fi nimic… am aceeaşi senzaţie: că după ea va urma o uşurare… o eliberare…. Dacă aş putea, aş invita-o să stea la masă cu mine, ca un prieten bun… şi aşa e prezentă tot timpul…
Mă simt tot mai închisă într-un cerc vicios. Am senzaţia că mă învârt mereu în jurul axei mele ca un căţel prăpădit în jurul cozii.
Mă simt murdărită, înglodată într-o mocirlă soioasă şi încerc să stau în ploaie ca să mă spăl… fac duş de mai multe ori pe zi şi mă frec cu îndârjire în încercarea de a scăpa de acea senzaţie … dar mi se înroşeşte pielea şi îmi vin lacrimi de neputinţă în ochi… pentru că nu pot să nu văd că mizeria sufletului nu se poate spăla cu apă…
Vine toamna… şi cu ea dorul de ducă… aş vrea să evadez din mine însămi… să fug până pierd tot ce-am adunat rău şi murdar în mine…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu