Eu nu plâng!

Mi-e sufletul încărcat de dor, aşa cum norii încărcaţi când stau ameninţători deasupra capetelor noastre gata să ne strivească sub toamnele reci şi ploioase.
Îmi simt sufletul încărcat de tristeţe de parc-aş purta în mine o zi înnourată. Are nu se poate hotărî: să plouă, să nu plouă, ca un copil capricios care smulge pe rând petalele unei margarete recitând în şoaptă „mă iubeşte, nu mă iubeşte…. mă iubeşte, nu mă iubeşte”…
Ce face norul? Se lasă zburătăcit de vânturi, varsă lacrimi pe pământul rece şi neprimitor răcorindu-şi amarul şi împlinindu-şi rostul.
Dar eu? Eu nu plâng. Eu sunt tare! Eu sunt oţel. Eu trebuie să lupt, să suport, să sufăr, să îndur, să aştept. La ce bun să-mi blestem soarta că el nu-i?
Citeam undeva: „stau singur de parcă eu însumi pe mine m-aş naşte, de parcă aş naşte lumina şi dragostea şi ura toată a lumii şi mă izbeşte înlăuntrul cu pumnii în piept….. cândva eram prea tânăr ca să cred că exist, eram prea tânăr pentru a fi cu putinţă, ceream tuturor îndreptăţire, sufeream, sufeream, sufeream… Astăzi e oare mai bine, când urlă inima mea ca o gură flămândă?”
Da, cândva eram prea tânără ca să cred că exist. Dar am descoperit că exist atunci când am realizat că până atunci existasem ca să-l descopăr pe el şi existenţa mea de după urma ca să pot exista prin el! Acum el nu mai e! Când i-am strigat: „să mă uiţi”, am plecat de lângă el în goană, de parcă toate stihiile lumii mă urmăreau. Şi, poate, atunci l-am urât! L-am urât plângând şi iubindu-l şi chemându-l şi dorindu-l. Şi, după 15 minute când am înţeles că dacă m-ar fi iubit nu m-ar fi lăsat să plec aşa, am râs! M-am trezit hohotind singură în casă şi hohotul meu a răsunat lugubru şi m-am speriat. Am ridicat ochii spre cer şi am implorat: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi acum şi Tu!”
Şi am supravieţuit.
Dar, din când în când, ca şi acum când scriu, simt o asemenea sfâşiere în mine, încât pare că mă rup în bucăţi… şi mă tem că nu va trece. Timpul nu va vindeca acea rană deschisă în mine.
L-am iubit, l-am blestemat, l-am urât, l-am iubit iar, l-am acuzat că nu m-a înţeles, că nu m-a vrut şi acum fac din nou asta stând la pândă ca să aud binecunoscuta bătaie în uşă.