Când casa a fost
vândută, ea și-a spus că nu-i mare lucru. Oricum nu o mai vizita prea des. Doar
că, într-o zi, a primit o fotografie. În ea – mama ei și frații mamei zâmbeau
lângă... ea. Portița. Era încă acolo. Neschimbată, de parcă ar fi așteptat pe
cineva care nu mai vine. S-a
uitat lung la poză și a spus cu voce tare: „Eu o vreau.” Nici nu știe cui i-a
spus. Poate sieși, ca să fie sigură că se va ține de cuvânt. Mama a sunat, noii
proprietari s-au mirat, iar ea s-a urcat în mașină și s-a dus după ea.
A
ajuns în fața casei noi, cu etaj. A bătut la poartă, a întrebat frumos, a
zâmbit... și a luat-o acasă, ca pe o regină pensionată. Sau, mai degrabă, ca pe
o bătrânică simpatică și cumsecade, cu multe povești de spus.
Pentru ea, portița nu
era doar o bucată de lemn. Era hotar și amintire, umbră și memorie. Era
singurul lucru care mai rămăsese acolo, după ce oamenii plecaseră, casa fusese
dărâmată și timpul trecuse nepăsător.
Portița
de la casa bunicilor. Mică, ușor strâmbă, cu balamalele scârțâind când se
deschidea. Dar ce sunet frumos avea acel scârțâit! Semăna cu un oftat vechi, de
dor după cei petrecuți spre plecare. Ca al bunicii, în picioare, petrecându-ne
cu ochii în lacrimi și șoptind: ”Dragii mei, o să-mi fie dor de voi!”
Nu
era o poartă impunătoare, din fier forjat. Era doar o portiță de lemn, cu o
bară în diagonală care trosnea ușor când o închideai. Simplitatea ei întregea
frumusețea. Era prinsă între doi stâlpi bătrâni, care uitaseră de mult
verticalitatea, dar nu și rostul: să vegheze.
Portița văzuse multe.
Pași grăbiți, pași de duminică, pași de înmormântare. Ținuse piept vântului și
plânsului. Scârțâise de bucurie când o mână mică o deschidea cu grijă,
trântind-o apoi cu nesăbuință. Fusese martoră și confidentă.
Când
casa nu a mai fost, când pământul s-a vândut și o vilă cu etaj a crescut în
locul pridvorului plin de roade puse la uscat, portița a rămas. Modestă,
sfidătoare și încăpățânată, a stat acolo ca o amintire care nu se lasă dusă.
Portița
nu vorbește. Dar spune.
Spune
despre drumuri care nu se închid niciodată. Despre oameni care pleacă, dar nu
dispar. Despre rădăcini care nu cer pământ ca să crească. Despre viață, și
despre cum nu poți merge înainte fără să duci cu tine ceea ce ai iubit.
Soțul
ei a privit lemnul acela vechi și crăpat și n-a zis nimic. A oftat. Iar în
limbajul lui, oftatul însemna: „Mă apuc de treabă, o să înțeleg pe parcurs de
ce e așa importantă pentru tine.” A șlefuit-o, a întărit-o, a lăcuit-o. I-a
redat demnitatea. Iar ea i-a pus din nou numărul 643 – semn că, dacă sufletul
are o adresă, pe acolo e intrarea.
Acum portița stă
între două camere. Nu mai desparte curtea de stradă, ci livingul de dormitor.
Dar tot paznic e. Al memoriei. Al copilăriei. Al rădăcinilor.
În
fiecare dimineață, când trece pe lângă ea, o atinge ușor cu vârful degetelor.
Nu e vreo ceremonie. E doar un reflex. Ca un „bună dimineața” spus cuiva care a
văzut-o crescând.
Uneori
o privește și-și spune că poate e puțin nebună. Cine salvează o portiță? Cine o
aduce în casă? Dar apoi își amintește ce spunea bunica, cu zâmbetul acela
blând:
„Fiecare
om are un lucru bun în el... Găsește-l și ține-te bine de el!”
Portița
nu mai scârțâie. Dar e acolo. Și e de-ajuns.
Înfășurată
în pătura ei moale, ghemuită în fotoliul comod de sub grindă, Eliza citea.
Alesese colțul acela discret, care mirosea a timp, a ceai de mentă și a povești
spuse în șoaptă.
Ziua
aceea de iarnă o prinsese cotrobăind prin dulapul în care obișnuia să-și țină
lucrurile „de suflet”. O cutie veche de carton, legată cu o sfoară de cânepă,
stătea uitată într-un colț. Cutia nu atrăgea atenția cu nimic. Înăuntru, între
scrisori, fotografii și câteva foi îngălbenite de timp, găsise un caiet vechi
cu coperți tocite. Îl deschisese cu sfială, ca pe o ușă care nu i se cuvenea.
Era jurnalul mamei. Într-un caiet fără linii, mama ei înghesuise niște poezii
și niște cântece din timpurile când cânta în corul bisericii din sat înainte
de-a pleca de-acasă. Mai la urma caietului, Eliza a descoperit câteva rânduri,
scrise cu același scris ușor aplecat, cu litere mari și rotunde.A recunoscut scrisul mamei ei. Primul rând a
lovit-o în plin: „Nu mi-am dorit copii.” Nu era o mărturisire dureroasă, ci una
sinceră, scrisă într-o seară probabil grea, poate în tăcerea după un moment de
singurătate.
Eliza
nu se mai mira. Știa că mama ei nu era genul de femeie drăgăstoasă și tandră.
Nu-i spusese „te iubesc” până pe la 40 de ani, dar dragostea ei se vedea în
altfel de gesturi: în uniforma călcată și lăsată pe scaun, pregătită de cu
seară, în mâncarea caldă lăsată pe aragaz, în sărutarea lăsată tăcut pe frunte
când credea că Eliza doarme.
Acum,
în liniștea casei, în prag de seară, Eliza citea din nou acele rânduri pe care
le știa pe de rost. Și totuși, parcă azi le înțelegea mai altfel. „Mihai s-a
supărat. A zis că am ucis un suflet. Și poate așa a fost. Dar eu... eu doar am
vrut să fie mai bine. Pentru noi. Pentru copilul care va veni cândva.”
Ea
era acel copil. Și venise. Într-un mijloc de ianuarie rece, într-un oraș care
nu era al lor, străjuit de furnale înalte și întunecate și străbătut din timp
în timp, ca de un fior, de zgura fierbinte vărsată din gălețile uriașe pe
mormanul de steril de la intrarea în oraș.
Eliza
atinse cu degetele pagina jurnalului, ca și cum ar fi mângâiat obrazul unei
amintiri. Mama ei nu scrisese mult. Dar în câteva pagini apăreau toți anii
aceia grei în care încercase să fie și mamă, și femeie, și soție, fără să aibă
nicio rețetă pentru vreuna dintre ele.
Eliza
își amintea perfect tăcerile ei. Acel fel în care Ileana clipea des când era
obosită, acel „mmm” monosilabic când era tristă, acel „lasă, mamă, tu vezi de
ale tale” rostit aproape șoptit când n-avea putere să explice nimic, acel fel
încordat în care stătea cu picioarele întinse pe pat când croșeta, acel vârf al
limbii odihnindu-se între buze când se concentra la ceva, exact ca bunica.
Dar
mai presus de toate, își amintea privirea.
Încă o putea simți în ceafă: grea de îngrijorări și plină de sensuri nerostite.
Și-o
imagina la lumina palidă a unei lumânări pâlpâinde, aplecată peste caietul ei
cu cântece și poezii dragi, ruptă de casa de la țară cu mama ei iubită, trăind
alegerea de a se fi mutat la oraș, obosită și îngândurată, dorind să-și lase să
curgă gândurile, ca și cum asta i-ar curăța toate vinovățiile.
Părinții
ei nu-i oferiseră o copilărie perfectă. Nici nu-și dorise una. Îi oferiseră, în
schimb, prezență, chiar și atunci când nu erau acolo. O prezență încăpățânată,
muncită, modestă, dedicată.
Își
întoarse privirea către fereastră. Fulgi mari și leneși cădeau ca niște tăceri
peste oraș.
Închise
jurnalul cu gest blând și îl așeză înapoi în cutie, peste celelalte amintiri: o
poză cu mama tânără, cu un zâmbet reținut, o scrisoare în care Mihai îi spunea
că „viața lor o să fie mai bună cândva, numa’ să țină tare amândoi”, o poezie
pe care el i-o scrisese și i-o dedicase în prima lună când s-au cunoscut, poza
cu tatăl lui Mihai militar, poza cu grupul de la biserică în care mama ei cu
codițe împletite stătea chiar în față.
Se
ridică din fotoliu și păși încet prin casă, cu pătură cu tot. Fiecare cameră
părea să o absoarbă înapoi, ca un decor de teatru pregătit pentru o altă scenă.
Într-un colț de bibliotecă, pe o poliță joasă, era un caiet cu copertă de
pânză. Îl deschise instinctiv. Pe prima pagină scria cu litere mari, tremurate:
„Eliza - Clasa I-a B”.
Zâmbi.
Apoi,
fără să vrea, mintea i se scufundă înapoi, în anii de școală, în mirosul de
cretă și sandviș cu margarină și parizer, în drumurile zilnice printre blocuri,
în gălăgie și agitația de pe holurile școlii din timpul pauzelor, în grijile
mici care păreau pe-atunci uriașe.
Era într-o iarnă rece, pe la mijlocul lui
ianuarie. Când au început durerile, Ileana nici nu și-a dat seama ce se
întâmplă.
Venise de la țară cu vreo șase ani în urmă
să locuiască cu fratele tatălui ei, căsătorit la oraș cu o unguroaică trasă din
ceangăi. A muncit din greu în primii ani, mai întâi la ”gostat”, cum numeau pe
atunci gospodăriile agricole de stat. Apoi s-a calificat barmană și a început
să muncească la un restaurant mare din oraș. I-a fost greu.
Avea doar patru clase primare. Școala care
era chiar peste drum de casa ei de la țară fusese închisă și era părăsită, așa
că trebuia să meargă preț de câteva poște peste deal, în satul vecin, Bădăcin.
A aflat mai târziu că acolo își petrecuse mare parte din viață Iuliu Maniu. I-a
plăcut să învețe, era mereu printre primii în clasă. În iarna când era în clasa
a patra a nins mult. Se lupta cu nămeții să ajungă la școală și atunci s-a
întâlnit cu un lup. Nici nu-și amintea cât a stat încremenită în loc până când
lupul, probabil înduioșat de copila mică și firavă, sau poate deja sătul, și-a
văzut de drum. Fata a rupt-o la fugă înapoi acasă și de atunci nu s-a mai
întors la școală.
Mama ei, o femeie măruntă dar aprigă, cu
șapte ani mai în vârstă decât bărbatul ei, se trăgea dintr-o familie înstărită.
Cum era obiceiul pe vremea aceea, au vrut să o mărite la 17 ani. A refuzat. A
vrut să se mărite din dragoste. Așa că a ajuns ”fată bătrână” și, când l-a
cunoscut pe tânărul falnic ce-i dădea târcoale când avea vreo 25 de ani, n-a
mai stat pe gânduri și s-au luat. Au făcut șase copii, din care trei au murit
înainte de doi ani. Ileana era a doua la rând și singura fată. Își amintea de
frații născuți după ea și cum s-au stins, în somn. Părinții eu s-au încreștinat
când au venit niște baptiști în sat. Le muriseră copii și nu înțelegeau de ce.
Poate asta o fi fost voia lui Dumnezeu! Era printre primele valuri de creștini
neoprotestanți în țară, din câte își amintea Ileana, părinții ei se botezaseră
printre primii din sat. Creadeau că așa Dumnezeu nu le va mai lua copiii și așa
a fost. La șapte ani după Ileana și după trei frați dispăruți, s-a născut
ultimul dintre frați. Și acesta a avut parte de încercări, dar a supraviețuit.
Atunci mama Ilenei a suferit o operație și nu a mai putut face copii.
Ileana auzise în serile de clacă, la gura
sobei, cam cum se întâmplă la facerea de copii. Dar încă nu se aștepta. Era
prea devreme. Răcise spălând covoarele de sărbători, așa cum fusese obișnuită
acasă: udate bine și frământate cu picioarele. Unde locuia acum, la oraș, aveau
doar o cameră ponosită și înghesuită într-un loc numit de toți ”barăcile”. Fuseseră
ridicate pentru oameni ca ei - veniți de la țară în căutarea unui rost. Nu
aveau nici baie, nici bucătărie. Pentru cele necesare mergeau în fundul curții.
Se spălau într-un lighean.
Junghiurile puternice au trezit-o din somn.
Fusese agitată toată ziua, dar a pus totul pe seama oboselii. Șeful și colegii au
trimis-o acasă în ziua aceea, dar n-a vrut să meargă. Știa că va putea sta acasă
doar câteva luni după naștere și și-a dorit să meargă la muncă până în ultima
zi.
Nu și-a dorit copii neapărat. Soțul ei își
dorea foarte mult. A rămas însărcinată imediat ce s-au căsătorit. A întrerupt
sarcina fără să-i ceară părerea, dar i-a spus mai târziu. S-a supărat tare pe
ea. Cum să ucizi un suflet nenăscut? S-a întristat și ea puțin când i-a auzit
părerea, dar a rămas neclintită: cum să aduci pe lume un copil în condițiile
alea, cu toaletă în curte, ca acasă la țară? Doar venise la oraș pentru o viață
mai bună! De atunci, ani la rând, de câte ori mergeau pe stradă și el vedea o familie
cu copii mici îi reproșa: vezi?... așa ar fi fost și al nostru!
La poarta spitalului, în ger, Mihai
aștepta sosirea copilului, cu gândul departe, acasă.
Orfan de tată, dispărut în război la
Sevastopol, Mihai a crescut cu mama și doi frați. Rămasă văduvă, femeia nu s-a
mai recăsătorit niciodată. Cine ar fi luat-o cu trei copii după ea? Dar nici nu
și-a dorit. L-a iubit pe bărbatul ei. Începuseră o viață bună împreună.
Construiau case. Dar nu luau bani, ci pământ. S-au vrut un fel de moșieri, chiar
dacă erau țărani săraci. S-au priceput să muncească și au muncit. La intrarea
în război, jumătate satul era al lor. Și bărbatul nu i s-a mai întors. Au zis
că-i dispărut după un bombardament, când el se afla pe un vas de luptă. Dar nu
i s-a găsit trupul, n-a avut ce să îngroape. Își făcea speranțe că a fost luat
prizonier și se va întoarce. Nu s-a întors. Băiatul era născut între cei doi
frați. Și-l amintea pe tatăl lui doar în uniforma militară, cum a coborât în
curte din deal, cu ranița în spate, cum i-a strâns pe toți trei în brațe, cum
și-a salutat nevasta de la distanță, că nu se cuvenea să se apropie prea tare
de ea în fața copiilor! A scos din raniță câteva conserve. Aur curat. O duceau
tare greu. Femeia, cu trei copii sub patru ani nu mai putea munci. Rațiile de
război erau mici. Mihai le povestea mai târziu fetelor lui cum ajunseseră să
cojească scoarță de pe copaci și o umezească în apă, ca să aibă ce mînca.
Soldatul nu a stat mult acasă și, când a plecat, dus a fost. Mihai nu l-a mai
văzut niciodată. Măcar le lăsase o poză cu el în uniforma de militar.
După război, mama lui a ajuns primăriță în
sat. Au ales-o oamenii pentru că era puternică, pentru că se pricepea la toate,
pentru că era gospodină și isteață. Dar, mai ales pentru că stăpânea jumătate
de sat. A fost bine o vreme. Până a venit naționalizarea și le-a luat tot. Cam
tot pe atunci au ajuns în sat niște adventiști să-și promoveze religia, așa că
mama lui Mihai s-a făcut adventistă. Ba chiar a ajuns printre liderii
bisericii. Oarecum din respect, oarecum de frica mamei, Mihai s-a botezat și el
la 17 ani, dar nu i-a plăcut. Așa că a plecat de-acasă să stea cu fratele lui
mai mare care se căsătorise de tânăr și locuia la Hunedoara. Se construia
combinatul, așa că Mihai și-a găsit repede de lucru. S-a calificat ca zidar
roșu și era mulțumit.
Într-o duminică, cu câțiva colegi de seama
lui, s-au dus la Deva să bea o bere la restaurantul de la poalele cetății.
Acolo lucra Ileana. Un an mai târziu s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată
imediat. Mihai s-a bucurat tare, dar când a văzut că burta nu crește a
întrebat-o ce se întâmplă și ea i-a spus ce-a făcut. S-a supărat rău pe ea.
Știa că le e greu, dar știa și că s-ar fi descurcat. Așa că a tot învinuit-o și
a tot mustrat-o repetând mereu că el vrea un băiat, ca să aibă cu cine să joace
fotbal.
Însă Ileana n-a mai rămas însărcinată trei
ani. Așa că atunci când s-a întâmplat și-a zis fie ce-o fi! A dus greu sarcina.
A slăbit îngrozitor. Cădea din picioare la muncă și au dus-o cu salvarea de
două ori la spital. Medicii i-au spus că trebuie să întrerupă sarcina sau moare
și ea și copilul. A refuzat. De două ori. Decât să mai audă reproșurile
bărbatului ei s-a decis că mai bine moare. N-a murit. Acum abia trecuse de opt
luni și-au trezit-o din somn durerile. Și-a trezit soțul și au pornit către
spital. Se temea să nască acasă, la oraș spitalul îi era la îndemână.
Au ajuns și, surpriză: spitalul era în
carantină. I-au urcat într-o salvare și au gonit spre cel mai apropiat oraș. Dar
fata se grăbea să vină pe lume, aproape că s-a născut în salvare. S-a născut
atunci, într-un oraș care nu-i aparținea, dar care avea să-i devină, peste ani,
cămin.
Hunedoara. Un oraș de fier și furnale, plin de fum și oameni grăbiți, obosiți
și încrâncenați, în care venirea ei pe lume s-a datorat unei carantine. Ea era
prima. Un copil venit pe lume din teamă și multă vinovăție.
Până la doi ani, fata a crescut la țară,
cu bunicii. De acolo i-a rămas o parte din suflet, care nici astăzi nu și-a
cerut buletin de oraș. Când mama a venit s-o vadă, copila a respins-o. Nu o
cunoștea. Nu o iubea. Și mama s-a supărat și-a luat-o acasă. De atunci, apropierea
lor a fost mereu una construită cărămidă cu cărămidă, ca o casă fără plan, dar
cu nevoie de adăpost. În luna nașterii fetei a căzut ca fulgerul un decret:
avortul este interzis! Așa că, alăptând, Ileana nici nu și-a dat seama că e
însărcinată din nou și n-a avut de ales, a mai născut o fată. După nașterea
surorii ei cu un an mai mică, mama Ilenei și-a adus în casă o verișoară de la
țară a soțului, care avea vreo 17 ani, să vadă de fete cât era ea la muncă.
Întoarsă acasă într-o seară, vreun an mai târziu, a găsit fata plină de
vânătăi, cu hăinuțele lipite de piele și pline de sânge. Îngrijitoarea o
bătuse, zicând că a fost neascultătoare. A dat-o afară și a chemat-o pe soacra
ei să aibă grijă de copile. Nu au trecut decât câteva zile și întorcându-se de
la muncă, în seara aceea a găsit copila legată fedeleș de piciorul bufetului
din bucătărie. Și-a trimis soacra acasă și a început din nou căutările. În
satul ei, pe deal, peste drum de casa unei mătuși, era o șatră de țigani
cărămidari. Mătușa i-a recomandat o fată cuminte și pe aceea a luat-o fată în
casă. Fata a îngrijit copilele până cea mare a împlinit șase ani și-a mers la
școală. Atunci s-a măritat și a plecat. Fetele au crescut singure, cu cheia la
gât, ca cei mai mulți copii de la vremea aceea.
George
Şovu, în declaraţia lui de dragoste, exprimă simţirile mele mai bine decât aş
putea eu s-o fac:
Tu
eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
trezirile reci şi moi de geam,
tresărindu-mi tăcut în perdele...
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostogolindu-şi visător chemările spre alte chemări...
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute de nimeni înaintea mea,
care te stăpânesc
şi
pe care-ncerc îngenunchiată s-o aleg în cuvinte...
Tu
eşti tăria ce se ridică în copacii mei
şi le înfloreşte crengile,
în ciorchini grei de culoare
cu un zâmbet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
în fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele,
dincolo de fărâma de lună oprită în geam.....
Uneori mi se pare că n-am nimic a face cu propria mea viaţă. Şi că privesc totul din afară ca un spectator curios. Nu prea înţeleg ce cu ce se mănâncă, parcă-mi vine mereu să „consult” un manual de funcţionare. Pe când să cred că am ieşit din „groapă” mă trezesc iar înapoi! Ca într-un cerc vicios. Şi acum mă întreb iar: cât la sută fac parte efectiv din propria-mi viaţă? Şi cât este doar iluzie?
Nici măcar nu mă cred mare filozof…. nu aştept răspunsuri savante! Nici măcar nu pot evada pentru că nu am unde să mă duc… Mă simt blocată în propria-mi fiinţă ca într-o haină prea strâmtă. Mi se pare totul superficial şi inutil. Ştiu ce ar spune un psihiatru: e doar depresia de primăvară! Yeah! Right! So what? Fie. Cu ce schimbă diagnosticul lucrurile?
Tot acolo sunt. Poate veni oricine să-mi spună că trebuie să ridic fruntea pentru că de acum drumul merge numai în sus. Pentru că nu mai cred în himere. Am picioarele adânc înfipte în pământ şi am lăsat norii mult deasupra capului meu. Chiar şi aşa simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu găsesc explicaţie. Pentru că nimic nu are sens. Mă trezesc că, după o viaţă de statistici, clasificări şi scheme nimic nu se mai încadrează nicăieri. Totul e anapoda.
Nici măcar nu caut vinovaţi. Nimeni nu e de vină. De ce ar fi? Nici măcar eu…. Ce vină am că m-am născut? N-am putut controla nici asta, cum nu pot controla nici ce se întâmplă acum şi nici plecarea mea de aici.
Ce e soarta? Dicţionarul nu mă mulţumeşte. Nu e răspunsul pe care îl aştept. Vreau adevărul. Unde să-l găsesc. Dar, oare, există pe undeva adevăr? Sau totul este relativ. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile.
Gata! Am zis ce am avut de zis. Chiar şi asta e relativ: până la urmă nu am zis nimic.
În ce gaură neagră s-a ascuns optimismul? Unde sunt motivele pentru care ar trebuie să mă declar mulţumitoare? Realitatea e aşa cum e. Şi nu-mi place cum e. Frustrant este că nu pot face nimic să o schimb.
Cât la sută fac parte efectiv din propria mea viaţă? Şi cât la sută este decis de altcineva? De cine? De ce?
Hai să-i spunem o reprezentare grafică a sufletului meu…
De ce? Pentru că ai stârnit o furtună acolo unde eu credeam de multă vreme că e „teren arid”. Ştiu, există şi furtuni în deşert, dar, cu mine sigur nu e cazul.
Mă gândesc mereu la tine. Adică în tot timpul când nu eşti lângă mine şi chiar în timpul când eşti lângă mine, asta pentru că aş vrea să-ţi transmit gândul meu curat, fără să-l las să se piardă în cuvinte.
Am atâtea pe cap, s-au adunat atâtea, dar chiar când mă simt pierdută în hăţişul lor, te simt aproape, de parcă ai fi cu mine.
Stranie senzaţie!
Şi atunci când te aştept (adică acum…) erupe din mine un sentiment de panică: oare mai vine, oare se gândeşte la mine, oare mă mai vrea?
Nu mă critica. E timpul prea scurt spre a mă fi obişnuit cu tine, încă trăiesc cu teama de a te putea pierde.
Vreau să scriu… să-ţi scriu… până arunc afară tot ce simt… Sunt atât de încărcată cu toate… iar când îţi scriu mă liniştesc… nu mai există nimic în afară de tine şi de mine.
Bănuiesc că aştepţi răspuns la o întrebare. Ador scrisorelele, bileţelele, răvăşelele… pentru că pot să-ţi spun tot fără să fiu nevoită să mă… bâlbâi sub privirea ta.
Dacă te iubesc? Grea întrebare. Un „da” hotărât la întrebarea asta însemna totul. Nu, nu mă pot pronunţa încă. Dacă teama ca relaţia noastră să nu-ţi facă rău vine din iubire, atunci da, te iubesc. Dacă doresc să fii mereu lângă mine, să te ţin în braţe vine din iubire, atunci, da, te iubesc. Dacă reuşeşti, cu pasiunea tinereţii tale, să mă duci pe tărâmuri de visuri împlinite şi atunci îmi vine să strig, să mă audă toată lumea „tu eşti dragostea mea”, atunci, da, se cheamă că te iubesc.
Uneori o fărâmă de gând încearcă să-şi facă loc şi să răzbească la lumină şi el seamănă cu o întrebare: ştii ce faci? Dar alte gânduri îl înăbuşă sub o stivă de argumente că „da, fac bine ce fac”. Merg cu nădejde şi hotărâre înainte fără nici o reţinere. Uneori simt cum raţiunea-mi pune frână, dar sufletul zâmbeşte. Înseamnă că e O.K.
Însă, te rog tu să fii la fel ca până acum, nu mă dezamăgi. Trebuie să discutăm, să punem la punct amănuntele, am intrat cam forţat în „rodaj” şi mi-e teamă să nu ne blocăm motoarele. Nu ni s-a dat prea mult timp de gândire şi de acum suntem noi.
Te simţi în stare să iei viaţa de piept şi să dai cu ea de pământ?
Dragostea, ce e ea? Poate îi vom da noi definiţia.
Cea mai frumoasă perioadă a anului! Pentru mine. Serbările copilaşilor, costume din epoci biblice, felicitări idilice cu căsuţe înzăpezite şi luminiţe la ferestre, mirosul de pădure adus de brad în case, aromele de cozonaci şi sărmăluţe, toate mă duc cu gândul la Cel care a venit, de bunăvoia, acum 2000 de ani pentru scoate lumea din robia păcatului. Bucurie, colinde, zâmbete pe feţele tuturor, daruri şi dragoste, asta înseamnă pentru mine sărbătoarea Crăciunului. Un an greu, de lupte mari, de lipsuri şi mai mari, vine parcă acum să-şi ceară scuze şi să ne dea zăpadă pentru sanie, bucuria unui Crăciun alb, vis împlinit al tuturor copiilor şi nu numai a lor. După toate farsele acestui an, după toate jocurile politice la care am asistat neputincioşi, parcă simt aşa, o descătuşare... parcă-mi vine să respir liber şi să spun: ce-a fost mai greu, a trecut. Să dea Dumnezeu. Tuturor celor care mi-aţi trecut pragul în acest an şi nu prea înţeleg cum se face pentru că am stat mult timp deoparte.... tuturor vă urez un An nou muuuuult mai bun şi mai îmbelşugat, mai plin de pace în suflete, în inimi, în familii şi în buzunare. Şi să aveţi căldură-n case de aceste sărbători minunate în care parcă legătura cu Dumnezeu se înoieşte în fiecare an. Bilanţul să vă fie pozitiv şi planurile pentru anul care vine mari. Pentru că, ştiţi cum se spune: cine nu-şi face planuri nu împlineşte nimic, cine-şi face planuri, chiar dacă nu le împlineşte toate, merge înainte. Vă doresc să mergeţi înainte şi umblarea voastră să vă fie curată şi biruitoare. La mulţi ani, Lia, Quasi, Daniel, Andreea D, Fratele, VerSdinCer, Claudiu N, Florentina, Sorina, Mărguţa, Beth, Evelina, Rodica, Claudia, Diana, Vindecătoru, Călătorru, Ciprian, Valentina, Stargates.... iar cei pe care i-am omis, trageţi-mă de urechi să vă trec! :)
Vară. Soare canicular. Curtea bunicilor. Noi, cocoţate pe o grămadă de lemne, ne luăm micul dejun: legume proaspăt culese din grădină lângă nelipsita felie de pâine cu untură. Mâncăm în linişte, privind în jur la găinile care ciugulesc cuminţi boabele abia aruncate de bunica. Încă îşi mai ţine poalele şorţului cu o mână iar cu cealaltă aruncă boabe găinilor. Ele aleargă bucuroase, ciripind fericite şi dau roată în jurul ei să apuce cât mai multe boabe. Câinele stă tolănit la umbra căsuţei lui, legat în lanţ, ca să nu sară la găini. Se aude grohăitul de satisfacţie al porcilor abia hrăniţi iar de undeva, de departe un cocoş îşi anunţă existenţa şi câinii de prin curţi îşi mai dau câte un mesaj unul altuia că a mai trecut cineva pe uliţă. În târnaţ, bunicul se bărbiereşte. Îi urmărim atente ritualul obişnuit: îşi cară oglinda şi-o agaţă în cui, la lumină, la înălţimea potrivită, îşi aduce ligheanul cu apa încălzită, săpunul, pămătuful şi briciul pe care nu uită să-l treacă de câteva ori, cu mişcări leneşe şi atente, peste cureaua de ascuţit. Apoi îşi umple barba aspră de spumă albă, ca frişca bătută din smântâna proaspătă a bunicii şi o freacă bine de obraz ca să-l înmoaie. Ia apoi briciul şi-l trece tacticos şi lin peste obraz, lăsând în urmă brazde de piele curată. Terminând, îşi spală pămătuful trecându-l prin apa din lighean şi scuturându-l bine. Când dă să-şi clătească obrazul, se dezlănţuie în curte iadul. Cotcodăcit de găini înspăimântate, mâţa miorlăind şi câinele lătrând de zor ne lasă cu îmbucătura neînghiţită şi gura căscată. Ce s-a întâmplat? Pisica şi-a permis să treacă prin faţa câinelui care stătea paşnic, tolănit la umbra căsuţei lui. Bunicul râde de uimirea noastră, îşi şterge obrazul şi ne spune: „Haideţi, dragele bunicului, să vă spun de ce nu se înţeleg câinele cu pisica. Voi ştiţi de unde a început cearta dintre ei?” Bineînţeles că nu ştiam. Aşa că s-a aşezat pe un butuc din curte, ne-a luat lângă el şi a început să ne povestească. „La începutul timpului, toate animalele locuiau în casa omului. Câinele şi pisica erau prieteni. Dar omului i s-au născut copii şi s-a înţeles cu nevasta lui să mai scoată afară din animale. Însă, nu se puteau pune de acord pe care să îl dea afară. Nevasta susţinea că pisica e bună în casa omului pentru că e curată şi prinde şoareci, iar bărbatul spunea că prietenul lui de vânătoare şi paznicul locuinţei, câinele, nu ar fi trebuit scos afară şi expus intemperiilor, pentru că era un animal credincios. Aşa că şi-au propus un test: vor duce cele două animale departe de casă şi le vor lăsa acolo, dincolo de râu. Cel care se va întoarce primul acasă, va rămâne înăuntru iar celuilalt i se va găsi un loc în curte. Zis şi făcut: au luat animalele şi le-au trecut râul şi lăsându-le acolo, s-au întors acasă să aştepte. Pisica ştiindu-se slabă înotătoare, s-a … pisicit pe lângă câine zicându-i: până acum am fost prieteni, de ce să ne stricăm prietenia…. rrrrrrr…. Hai să ne întoarcem împreună acasă…. rrrrrrr…. Uite, eu nu ştiu să înot, aşa că tu mă vei purta pe spatele tău până pe celălalt mal şi de acolo vom merge împreună acasă…. rrrrrr…. Ce zici? Ce să zică, bietul câine? Că e de acord…. Poate de atunci a apărut expresia „a pus botul” când te referi la cineva care este naiv! Aşa că bietul nostru câine a luat pisica în spate, a dus-o pe celălalt mal şi când au ajuns acolo, şmechera a ţâşnit pe mal şi a rupt-o la fugă, odihnită şi uscată, ajungând, evident, înaintea bietului câine în curte. Până s-a scuturat de apă, până şi-a întins picioarele, până şi-a tras sufletul după înotul obositor, pisica ajunsese deja si se freca linguşitoare de picioarele stăpânei, ştiind că-şi atinsese scopul: acela de a dormi în continuare cu stăpânii în casă. Iar bietul câine stă şi azi afară, legat în lanţ, păzind curtea şi pe noi, iar ori de câte ori are ocazia şi prinde pisica o fugăreşte ca s-o smotocească pentru că l-a minţit şi l-a înşelat ca o perfidă ce e. aşa că, dragele moşului, nu mai fiţi supărate pe câine când fugăreşte pisica prin curte, pentru că acum ştiţi de ce o face!” Acestea fiind zise, bunicul se ridică şi se apucă să-şi strângă lucrurile din târnaţ, îşi goli ligheanul şi-l spălă, îşi duse oglinda la loc în casă cu un aer satisfăcut şi zâmbind în barbă, privind la noi cu coada ochiului. Noi, uimite de cele auzite aveam o expresie de mirare neprefăcută, pe jumătate amuzate şi uimite de isteţimea pisicii, iar pe jumătate înduioşate de povestea „tristă” a bietului câine naiv. Ce e sigur, e că de atunci nu am mai privit niciodată cu aceiaşi ochi nici pisica, nici câinele. Iar pe bunicul ni-l amintim mereu ca pe bărbatul falnic şi drept ca bradul pe care-l aducea iarna din pădure, puternic şi spătos şi cu aerul acela uşor amuzat, zâmbind în sinea lui de naivitatea noastră.
Printr-o întâmplare am descoperit prin casă un carneţel vechi de peste 20 de ani. Am strâns acolo câteva poezii pe care le-am folosit de-a lungul a 20 de ani, pentru a-mi învăţa toţii copiii să vorbească corect.
Pe când fiul meu era mic, am găsit aceste poezii afişate pe peretele unei grădiniţe din oraşul meu şi le-am copiat în carneţelul meu ca să le am şi eu. Eu le-am numit poezii de dicţie. Iată-le:
Iepuraşul meu de pluş
Tare-i necăjit, că uite:
A-mplinit un an acuş’
Şi nu are nici un dinte.
.............................
Azi pisica mea e tristă
Că nu are o batistă
Să-şi şteargă cu ea mustaţa
Că i-a murdărit-o raţa.
Pisicuţo, stai niţel!
Îţi dau eu un prosopel,
Dar, până mă-ntorc cu el,
Ai grijă de şoricel!
...........................
Tic-pitic găseşte-n lac
Ierburi bune pentru leac
Şi-n cămară le agaţă
(Nu le ţine reci la gheaţă).
..............................
Tam-Tamtam hipopotam
S-a-ngrăşat un kilogram
De la pâine cu salam.
Tam-Tamtam cel dolofan
A spart cana şi-un pahar.
...............................
Pisicel a spus: „Nu vreau
Lapte dulce să mai beau.
Merg la frigider să-mi iau
Un iaurt cu zahăr. Miau!”
................................
Năsturelul cel frumos
La rochiţă eu mi-l cos.
Vrei să-nveţi şi tu să coşi
Năsturei aşa frumoşi?
.............................
Eu un brad îţi desenez
Şi cu verde-l colorez.
Tu o floare-mi desenezi
Şi cu roz mi-o colorezi.
...............................
Uite-o poză cu un peşte.
Veronica o lipeşte.
Şi o poză cu trei peşti
Îţi dau ţie să lipeşti.
..............................
Pui de pernă, mic, de puf,
Vino după ce fac baie
Pe salteaua mea de paie
Să te joci cu mine! Buf!
..................................
Ştiu un urs de catifea
Care nu ştiu ce avea
Cu o ceaşcă de cafea:
Toată ziua o lovea!
...............................
Un covor, pe coridor,
Ţipă la aspirator.
Toată ziua ţipă dacă
Nu-l mai baţi puţin să tacă!
...................................
- Moş Martin, te lingi pe bot?
Bei un butoiaş cu bere?
- Ba eu beau compot de pere
Cu lămâie, dacă pot!
.............................
Are puiul de canar
Un sirop de tuse-amar
Şi un termometru mare.
Dar, temperatură n-are!
.................................
Îl cunoaşteţi? El e Ham,
Căţeluşul năzdrăvan.
A-mplinit abia un an
Şi vorbeşte: ham, ham, ham.
Ce căţel deştept mai am!
...................................
Două raţe, sub un fag
Ce mai gălăgie fac!
C-au găsit un rac în lac
Şi mărgele în şirag.
.............................
Ursuleţ găseşte-o fragă
Şi nu ştie ce să facă.
O să-i placă…. n-o să-i placă…
S-o mai lase… s-o culeagă…
..................................
Ursuleţ şi Ursufleţ
Au mâncare-n săculeţ.
Ursuleţ a scos budinci
Ursufleţ a scos vreo cinci
Ouă fierte şi fierbinţi.
..................................
Pisicel în spate cară
Doi saci mari pe după gât
Că vor puii lui, la gară
Să mănânce nu ştiu cât….
...................................
Trei găini şi-au pus în gând
Să gătească trei gogoşi
Să le dea la masă când
Vin acasă trei cocoşi.
....................................
Azi îmi repara un unchi
Zmeul mare în triunghi
Când l-a apucat un junghi
Dintr-odată la genunchi.
.....................................
Ştiu doi fraţi, doi melci pribegi
Tare moi şi tare blegi.
Niciodată nu sunt treji,
Dar ei cred că sunt viteji!
......................................
Chiţ Chichiţ pe două ghete
Are două etichete.
Pe cea stângă scrie „gheată”
Pe cea dreaptă „descheiată”.
.......................................
Plânge lângă geam Lucica.
Plânge c-a pierdut mărgica
Şi-a lăsat-o-n frig şi ger
Printre fulgi căzuţi din cer.
....................................
În cuptor sunt cinci budinci.
Pisicel, să nu le lingi!
Şi cârnaţi sunt tot vreo cinci.
Pisicel, să nu-i atingi!
...............................
E bolnavă păpuşica.
Singurică să n-o laşi!
Fă-i un ceai de tei, Lucica,
Dacă te pricepi să-i faci.
.................................
Trenuleţul Mărăcine
S-a rostogolit pe şine (aici fiul meu spunea mereu: s-a rogostolit.... )
Şi-acum plânge de ruşine:
„Cine mă ridică, cine?”
...............................
Cocoşeii-s răguşiţi
C-au mâncat cartofi prăjiţi.
Prea-s fierbinţi şi plini de coji
Şi seminţe de la moşi.
..................................
Într-un lift, pe covoraş
Plânge-un pui de iepuraş.
Plânge că n-are curaj
Să se urce la etaj.
..................................
O cămilă cu cocoaşă
Tare-i rea şi nărăvaşă.
Nu vrea strugurii cu coajă.
Vrea numai să facă plajă.
......................................
Şapte porci aşteaptă-n şir
Şapte saci umpluţi cu jir
Şapte ghinde de stejar
Şi felii de gogoşar.
..................................
Dacă fac un singur pas
Pot să prind un fluturaş
Dar de ce să-l prind? Îl las
Că e mic şi drăgălaş.
................................
Vine, vine, pe Siret
Un pantof fără şiret
Şi în el găseşti un peşte
Care-ţi spune o poveste.
...............................
Vezi ce are Pisicel?
Are ceai de muşeţel
Şi friptură de purcel
Învelită-n şerveţel.
.................................
Spune puiul: cip, cip, cip,
Dacă vine Radu ţip!
Că mă bate şi mă-nţeapă
Şi-mi aruncă coji de ceapă.
.......................................
Cuţu ţine-n dinţi o plasă
Cu fasole şi verdeaţă
Şi ţelină din piaţă.
Ţi le duce şi acasă
Dacă-i faci şi lui, din oase
Supe calde şi gustoase
Că s-a săturat de ros
Oase goale, fără sos!
..................................
Ursuleţ şi Ursufleţ
Mure coapte au cules.
Dar, de ce plângi, Ursuleţ?
A! Acum am înţeles!
Te-ai pătat pe şorţuleţ.
Nu se pretind nişte... valori, sunt câteva poezioare care ajută dicţiei copilaşilor şi nea muză şi pe noi, părinţii mai puţin snobi!
Delectaţi-vă cu ele în timp ce vă învăţaţi copiii să distingă între ghi şi chi, între ş şi j....
2 mai 1983 Dragă Monica, Am atâtea să-ţi povestesc de nici nu ştiu de unde să încep! Abia am puţin răgaz să-ţi scriu, abia au plecat de aici câţiva prieteni de pahar de-ai lui taică-meu şi mi-au lăsat dezastru în casă, aşa că nu ştiu de ce anume să mă apuc întâi. Mă frământă gândul că stă să plouă aşa că nu ştiu dacă se va ţine carnavalul deseară. M-am tăiat rău la un deget aşa că acum mi-e amorţit, noroc că-i la mâna stângă. Dac-ai şti ce singură mă simt! Soră-mea a fost la film cu prietenele ei şi eu – singură! Mă bate gândul să mă încreţesc. Orice, numai să scap de mutra asta ponosită! Iar sar de la una la alta fără noimă ca să apuc să ţi le spun pe toate. Chiar acum a venit soră-mea şi mi-a zis că nu se ţine carnavalul. Eram sigură! Lucrurile bune ori nu durează ori nu se ţin deloc! Acum mă bate la cap să-i spun cum se face laptele din praf…. Ce mă enervează! Nici atâta nu ştie! Aşa rău ne înţelegem câteodată… nimic nu înţelege, parcă ar fi băiat! De aia te-am ales pe tine confidenta mea. Mi-a adus azi o ciocolată să mă îmbuneze pentru că a plecat la film fără mine. Am urmărit la tv un program umoristic şi mi-au mai trecut gândurile negre. Mi-e tare somn, o să dorm un pic. Am să revin. Am revenit. În timp ce dormeam s-a întors prietenul lui tata, Ghiţă. Mi-a pus mâna pe cap şi m-am trezit, ca Frumoasa adormită. A vorbit vrute şi nevrute, cum că ce rău îi pare că s-a însurat, că n-ar vrea, etc. nu ştiu dacă ar fi bine să-ţi spun, dar la un moment dat, cum stăteam aşa, întinsă, s-a aplecat şi m-a sărutat. A zis că sunt dulce. Nu e adevărat, aşa e?
3.05.83 Prima oră am avut mate. N-am ştiut nimic. Ne-a adus lucrările le geome, am luat 7, m-am scos, nu? Am fost pe afară după-masă şi m-am plictisit.
5.05.83 Azi am dat lucrare la baze şi am copiat tot. Sper să-mi înţelegi scrisul că în clasă miroase îngrozitor a spirt şi tu ştii că nu suport porcăria asta de miros. Mă doare capul din cauza lui. Parcă sunt acasă după ce se bărbiereşte tata! I-am tot spus să-şi ia un after shave că spirtul acesta îmi scoate pete peste tot, dar vezi să nu…! Ne-au spus că la ora de agro ieşim în parc, ar fi fain dar e cam rece. Am fost şi în parc. După ore am rămas la curăţenie cu Crist. Îi zic aşa pentru că-i place. Uf! Abia am intrat în casă. Am umblat după şcoală tot oraşul că m-a trimis mama de acolo-acolo de mi-am tocit tocurile la pantofi! Mi-am luat DEX-ul. Am dat 63 de lei pe el. O să-mi fie de mare folos. Fir-ar să fie că mi-a fugit firul de la ciorapi şi nu ştiu dacă-l mai pot repara! Te-am dat Monicăi adevărate şi te-a citit. Îmi place tare mult de ea. Avem aproape acelaşi fel de a fi. Şi ea e retrasă şi cuminte, ca şi mine. După-masă am ieşit în curtea şcolii şi am jucat tenis la perete până la epuizare. Cred că mâine n-am să scriu pentru că vei fi la Monica, să te citească, sper să nu te superi. Bine? Salut!
5.05.83 Dragă Monica, Astă-seară nu am atâtea să-ţi spun, doar un singur lucru: acela că l-am văzut pe faimosul R. mă vei întreba cum vorbesc aşa. Simplu! Dragul de el, nici nu l-am văzut când a venit în curte, doar am auzit pe cineva strigându-l. când m-am întors, s-a făcut că nu mă cunoaşte. El, pentru care mă perpelesc atât, s-a făcut că nu mă cunoaşte. Frumos din partea lui! Doar odată mi-am întâlnit privirea lui dar am întors capul. Cum de ce? Pentru că am şi eu mândria mea! Nu mă crezi? Ştiu de ce. Pentru că, până acum n-am prea arătat asta. M-am milogit de el ca de Dumnezeu (dacă ar exista!) când a spus că s-a terminat totul între noi, numai nu m-am târât pe jos ca să-l implor să-mi spună de ce…. În sfârşit, cred că am terminat-o cu el! Am încheiat acest capitol umilitor. Şi îmi promit mie că n-am să mai fac greşeala să mă las călcată în picioare. De nimeni. Niciodată! Am zis! Era să uit: mi-au scris prietenii mei de la ţară. Poate dau o fugă la Paşti până la ei, cu ai mei. Şi acum te las. Imaginea idolului mei păleşte pe zi ce trece, aşa că am tot mai multă putere să mă concentrez asupra examenului care mă aşteaptă. Să ştii că mi-a trecut astenia. Foarte bine! Voi deveni mai realistă. Viaţa înseamnă mai mult decât eşecuri şi dezamăgiri. Draga mea, te-am plictisit destul cu lamentările mele. Ştiu că nu-ţi vine să crezi, pentru că m-ai cunoscut o plângăcioasă. Te pup.
Notă de final:
Monica, colega care şi-a împrumutat numele jurnalului, a intrat la Facultate în Cluj şi apoi s-a căsătorit acolo. Cele două prietene au ţinut legătura câţiva ani, chiar şi după ce s-au căsătorit. Apoi legătura s-a întrerupt. Cea numită Crist este Cristina, altă bună prietenă. A terminat medicina la Cluj. A devenit medic. Ghiţă, prietenul tatei, a alunecat pe panta alcoolului şi a sfârşit ucis într-o încăierare lăsând orfani doi băieţi. Cu R. este o poveste mai lungă, promit să revin asupra ei. După 12 ani....
Dragul meu jurnal, nu mai merge aşa! Cred că de acum mă voi adresa ţie ca unei prietene. Şi pentru că prietena mea cea mai bună este Monica, am să-ţi spun Monica. Aşa că:
Dragă Monica,
Azi e duminică şi, pur şi simplu, nu ştiu unde să mai ies din oraşul acesta sufocant. Acum am terminat de citit „Jurnalul Annei Frank” şi-am rămas cu o melancolie cam pronunţată. A! Era să uit: l-am visat azi noapte pe R. a fost întregul timp petrecut împreună concentrat într-un vis. Să-ţi spun cum era. Se făcea că m-a trimis mama după nu ştiu ce cumpărături. L-am întâlnit pe el şi am intrat în vorbă. M-a luat de mână şi ne-am plimbat. Am ajuns în curtea şcolii. Acolo se uitau toţi miraţi după noi. Pe urmă s-au obişnuit şi nu ne-au mai dat atenţie. Am plecat de acolo şi nu mai ştiu pe unde eram când mi-a dat drumul de mână. A plecat şi eu mă uitam după el cum se făcea tot mai mic, până a dispărut, ca măgaru-n ceaţă (că-mi arde acum şi de glume). După mine, interpretarea e cam aşa: l-am întâlnit din întâmplare (la ziua Cristinei - la care nu voia să vină, dar a apărut până la urmă), apoi plimbările, adică timpul pe care l-am petrecut împreună, zilele în care ne întâlneam şi lucram la chimie, apoi îşi lua un rămas bun atât de duios, el spunea că îi e atât de greu să se despartă de mine, eu nu-l mai lăsam să plece, apoi au venit zilele din curtea şcolii în care se făcea că nu mă mai cunoaşte şi îmi sfâşia inima. Mi se umplu şi acum ochii de lacrimi când îmi amintesc acele zile. Clocotea în mine furia fără nici o putinţă de a mă calma! Nu ştiu cum pot fi băieţii ăştia aşa! După ce-ţi spun: „Pot să-ţi spun că te iubesc” (vorbele lui pe care nu le voi uita niciodată şi la auzul cărora am rămas „perplexă”), îşi petrec atâta timp cu tine şi apoi te aruncă de parcă ai fi o haină uzată de prea multă folosire. Nu am talente de scriitor, dar în cazul meu comparaţia asta este cât se poate de potrivită. Tu, care îmi cunoşti toate frământările sufleteşti, ce mă sfătuieşti să fac? Acum am nevoie de sprijin, mă aflu într-o perioadă crucială a vieţii, sunt conştientă de asta, dar nu ştiu cum mă voi descurca. Şi câtă nevoie aveam de sprijinul lui! Şi câtă încredere am avut în el! Vai! Dacă n-ar fi venit la ziua Cristinei, ce bine ar fi fost! Ba, n-ar fi fost bine deloc! Ba, ar fi fost mai bine…. Nici eu nu mai ştiucum ar fi fost mai bine! Nu mai sunt stăpâna inimii şi a sufletului meu. Cu atât mai puţin, a gândurilor mele. Toate îmi sunt acaparate de el, toate îi aparţin lui şi el habar n-are de asta şi, chiar dacă ar avea habar, tot puţin i-ar păsa. Singura dorinţă a mea, mai presus de toate, este aceea ca el să se întoarcă în drumul meu. Dar el a plecat şi mi-a lăsat toate astea pe cap fără nici o mustrare de conştiinţă. Nu-i aşa că te plictisesc? Ce te interesează pe tine toate nimicurile astea care rod sufletul unei fete de 16 ani? Aşa cum nu-l interesează nici pe el. n-are de unde ştii. Toţi băieţii au suflet de piatră şi asta nu o pot înmuia nici cele mai calde şi sincere sentimente. Iartă-mi exprimarea cam nelalocul ei, dar a dat soră-mea drumul la muzică şi mă bruiază. N-ai să poţi înţelege nimic din scrisorile mele din cauza scrisului şi datorită exprimării nu prea corecte. Ca să revin la ale mele, nu mă mir că nu-l mai interesez. Pe băieţi îi interesează doar aspectul şi, cum acesta e un capitol la care nu stau prea bine, ba deloc bine, nu mă mai mir că nu vrea să mai ştie de mine! Numai atunci când i se vorbeşte de mine întoarce capul în altă parte. Şi acum mă frige privirea lui de duminica trecută. De atunci o port în mine fără putinţa de a mă debarasa de ea. Când am trecut pe lângă el s-a uitat cu ochii ăia albaştri la mine de mi-a venit să intru în pământ de ruşine că arăt aşa cum arăt…. Chiar acum oglinda e în faţa mea şi îmi vine să o sparg. Uneori mă gândesc că viaţa are şi bune şi rele şi ar trebui să mă mulţumesc cu ce mi-a dat natura. Nu Dumnezeu, că niciodată nu voi crede în ceva sau cineva care stă undeva deasupra şi priveşte suveran la noi. Am hotărât: voi fi mereu o antireligioasă convinsă, fără frică de „cel de sus”. R., care înjură toată săptămâna şi duminica merge la biserică, se poate crede mai bun ca mine, dar uite ce e în stare să facă! Îmi vine să râd până la lacrimi! Politica “socialistă” şi religia: termenii mei favoriţi. Îmi doresc mai bine să trăiesc în pădure decât între oameni religioşi sau activişti de partid. Cu toţii au creierele spălate de ideologii şi fanatisme! Porcării. Programe care slăvesc partidul comunist şi pe conducătorul lui iubit! Norocul lor că sunt prea mică să mă iau de piept cu ei, aşa că le ţin pentru mine. Tu mi le suporţi pe toate şi nu spui nimănui. Vezi, de aşa o prietenă aveam eu nevoie! Te las pentru azi, ai auzit destule!
P.S. Am fost la pădure şi mă dor picioarele de mor! Măcar nu mă mai gândesc la R. şi tot e o realizare.
Am primit şi eu un carneţel de la Neli şi încă nu ştiu la ce îl voi folosi. Poate va fi un al doilea jurnal… sau nu… cine ştie? 26.03.83 am fost la Cristina. Ne-am întâlnit cu tipul care ne făcuse pozele la cascadă. Abia aştept să le văd. L-am văzut şi pe R. era cu o tipă. 27.03.83 şcoală. Ora de agro. Îl ascultă pe Cristi. Băieţii îi fac galerie dar el nu ştie mai nimic. ieri, la ora de chimie, am făcut experienţe. Chestii cu albuş de ou, NaOH şi CuSO4. cui nu-i ieşea primea 4. eu cu Simi am pus cât scria în reţetă dar ne-a ieşit brun în loc de violet. Am repetat experienţa fără să mai încălzim albumina şi am scăpat ca prin urechile acului de 4. acum suntem la ora de informare politică şi n-am chef să scriu, aşa că mâzgălesc carneţelul acesta. Floarea de pe pupitru, pe care mi-a dat-o Monica ieri, mai miroase şi acum a căpşuni. Ea a zis că e ananas sălbatic. Ni se dictează despre nuş’ ce plenară şi despre munca ideologică marxist-leninistă. Acum începe al 3-lea punct: MAN a analizat proiectele şi decretele din domeniul agriculturii şi zootehniei! N-am de gând să mă fac agricultor. Dacă tre’ să dau diferenţe la treaptă, ce mă fac? 28.03.83 pauza dinaintea orei de biologie. Nu mi-am învăţat nimic. Ne tot completăm unul altuia caietele de amintiri, că se gată anul acuşica. Până la 6 trebuie să-mi învăţ la chimie ca să pot merge la spectacol. Nu ştiu să rezolv problema. Iar sar de la una la alta fără să-mi termin ideile. Am un cap greu, ca de plumb. Tot felul de idei şi de dureri îmi trec prin el. azi la germană am învăţat despre proverbe. Era unul care mi-a amintit de R: „Ce-i prea mult, nu-i sănătos!” cred că mai ţin la el, deşi mi-am zis de multe ori că nu mai are rost. Îmi tot doresc să-l văd, dar când îl văd parcă aş vrea să nu-l mai văd. Dacă ar şti el în ce stare sunt…. Naiba ştie de ce, dar de când l-am cunoscut, m-am schimbat total. Am devenit o melancolică visătoare de toată greaţa! La ora de fizică era să iau un fasconal, dar m-am abţinut. Nu ştiu de ce mi-au slăbit în halul acesta nervii… de fapt o ştie bravul meu jurnal… a devenit caiet de confesiuni. Dacă R. nu mai e lângă mine, cui să mă confesez? Poate peste câţiva ani, când voi citi aceste rânduri voi râde la gândul că am avut şi eu cândva 16 ani şi atâtea „griji”. Acum mi se par infernale, deşi nu e chiar aşa. Mă frământă gândul la examen, apoi din nou mă întorc la R. ce nasol e să te gândeşti mereu la aceeaşi persoană, mai ales când ştii că ei nu-i pasă ( nu trebuia să scriu lui?) În trecut mă gândeam cât de îndrăgostită eram.. de.. diverşi. Dar abia de 10 săptămâni ştiu ce înseamnă ca cineva să nu-ţi împărtăşească sentimentele, gândurile. De multe ori mă obsedează ideea morţii, o idee prostească, desigur, dar care dăinuie (să fie o coincidenţă?) de vreo 6 săptămâni încoace. De când R. a regăsit-o pe frumuseţea vieţii lui. Să fie asta o obsesie care va dispărea cu timpul? Poate! Aş vrea să fie aşa… Când mă gândesc că bietul O. aştepta resemnat despărţirea mea de R. ca să putem fi împreună… Când am aflat ce simţea pentru mine nu mi-a mai plăcut nici ca amic de joacă. Nu i-am spus asta şi nici nu cred că va afla. Nu concep ca cineva să mă iubească din moment ce eu îl voiam numai pe R. chiar dacă el nu mă vrea! Când mi-a spus că eram prima lui prietenă de genul acela nu l-am crezut. Dar apoi am ţinut la el ca una care nu mai avea pe nimeni pe lume. Pe soră-mea o certam mereu şi o goneam de lângă mine pentru că nu mai avea ochi decât pentru el… Dar când ne-am despărţit… m-am trezit mai singură ca niciodată după ce mi-am gonit toţi prietenii din jurul meu… iar acum sunt singură… toţi sunt supăraţi pe mine… nu mi-a mai rămas decât şcoala. Nu-mi place starea asta. Nu vreau să fiu izolată. Când mă gândesc că toate s-au întâmplat din cauza unei singure persoane… să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii? Ba să-ţi vină… Şi aşa a ajuns să mă obsedeze idee morţii şi a inexistenţei… îmi doream să nu mai exist… ca să nu mai simt… să nu mai sufăr. Iar el habar n-are… nici nu i-ar putea păsa mai puţin. Nu cunoaşte cât poate trage cineva de pe urma purtării lui. Şi dacă s-ar întoarce cândva… nu-mi vine să cred că-mi trece prin cap să mai trec odată prin asta… l-aş primi cu braţele deschise, ca să păţesc încă odată la fel… ce să fac? Acum nu mai pot deveni băiat să-mi iau revanşa. Cum asta nu e posibil, mă resemnez să rămân fată. Când mi-a spus că nu ştie cum să se descurce cu mine pentru că sunt prima lui prietenă, i-am spus că nu sunt şi ultima. S-a uitat urât la mine, ca şi cum l-aş fi jignit şi a spus: „niciodată”. Dar presupunerile mele s-au adeverit. El o duce bine, are o nouă prietenă, sper să se poată „descurca” cu ea că acum are experienţă şi eu stau singură aici mâzgălind foi albe… Dacă ar afla vreodată gândurile mele de acum m-ar urî şi mai tare. Nu acceptă ca cineva să vorbească despre el. E orgolios şi mândru. Dacă face ceva rău nu-şi cere iertare şi să ştie că i-ar fi fatal. Când îi îngăduiam orice cum n-am îngăduit nimănui până la el (am şi eu mândria mea), credea că orice i se cuvine. Şi n-am mai fost bună. A trecut mai departe. Acum îl urăsc şi îl iubesc în acelaşi timp. Câteodată una mai tare ca alta şi invers. La radio cântă Smokie. Tari. Dar să mă întorc la ale mele. Eu cred că dacă l-aş vedea acum nu aş mai fi atât de impresionată. Cred că mi-a rămas doar o vagă amintire despre acum 10 săptămâni. R. este acum doar un gând obsesiv. Nu-l regret atât pe el cât clipele petrecute împreună. Am în gând doar mitul lui. M-am îndrăgostit de dragoste. Mi-am făcut în minte o imagine şi când el s-a potrivit acolo am crezut că el e alesul. Şi acum îmi închei confesiunile puţin mai liniştită şi mă duc la spectacol. 29.04.83 suntem la fizică. A trecut mai departe, sper să nu mă asculte că nu ştiu nimic. pentru mine e un fel de chineză. Am citit în pauză „Jurnalul Annei Frank”. E excelentă. Azi mi-am luat la şcoală sandalele noi. A fost mişto spectacolul de ieri. I-am dat lui Lia carneţelul să-mi scrie şi i l-a luat profa de mate. Am îngheţat! Îmi bătea inima ca o tobă gata să-mi iasă afară. Mi-era frică să nu citească rândurile astea, că, neavând alt caiet ei mi-au scris amintirile pe capătul celălalt al carneţelului. Dar mi l-a înapoiat. Mi-a plăcut ce-a scris Lia. „My darling E., am început cu o formulă în engleză deoarece detest simetria. Ce-aş putea să-ţi scriu ca să-ţi aminteşti de mine peste ani şi ani? Deşi sunt o fire realistă şi mai mult meditativă, am încercat să fiu veselă ca să alung tristeţea şi crisparea de pe chipurile colegilor. Nu ştiu dacă ţi-am plăcut ca fire, dar precis îţi vei aminti, dacă nu de mine, atunci de frământările mele. Eşti o fată minunată, mi-ai plăcut de la început, încă de când ne-am cunoscut. Îmi place că ai şi preocupări extraşcolare. În general îmi plac oamenii cu viziune largă, care nu sunt ursuzi şi nu tocesc toată ziua. Cred că timpul va şterge urmele creionului şi peste ani vor rămâne doar câteva hieroglife indescifrabile. Dar vor rămâne visele. Este tot ce are omul mai scump în viaţă şi fără de care viaţa ar fi monotonă. Eu îţi doresc un drum presărat cu flori deşi toată lumea are de înfruntat şi greutăţile vieţii. Îţi doresc succes în viaţă şi împlinirea tuturor dorinţelor. Lia” pe mâine nu prea am de învăţat. Am aţipit un pic după amiază dar m-a trezit mama să fac baie. A intrat, ca de obicei, peste mine. Am fost puţin în curte şi am jucat tenis. A fost şi F. A picurat puţin dar s-a oprit. Mâine sigur plouă. Azi nu am gânduri negre, doar mă doare puţin capul. Am împrumutat puţin din liniştea lui Dănuţ din „La Medeleni”. Uneori mă mir cum îmi pot trece atâtea prin cap. iar trec de la una la alta, devin incoerentă, ca de obicei, dar nu reuşesc să-si stăpânesc învălmăşeala din minte. Mă doare piciorul, am alunecat pe nisip şi-am tras o căzătură. 30.04.83 ultima zi din aprilie. Am dat lucrare la mate. Am scăpat la 11 de la şcoală dar m-a prins ploaia pe drum. M-a făcut mâţ plouat. Când am ajuns acasă nu era nimeni şi apoi a apărut soră-mea. Am vrut să înregistrez câteva melodii vechi dar porcul de casetofon n-a mers. M-a apucat somnul şi m-au năpădit amintiri mai vechi. N-am scăpat fără câteva lacrimi şi dureri de cap. My first kiss… mă doare capul de nu văd în faţa ochilor… îmi pierd vremea în faţa desenelor animate că n-am altceva mai bun de făcut. Curios cum Anne Frank are aceleaşi gânduri ca mine! Sau eu ca ea? Poate aşa gândesc toate fetele de vârsta mea şi a ei! Dragă jurnal, scuze că am întrerupt scrisul, dar am fost pe afară şi m-am întors prea târziu ca să mai am timp să scriu.
