643. Portița cu suflet

 

      Când casa a fost vândută, ea și-a spus că nu-i mare lucru. Oricum nu o mai vizita prea des. Doar că, într-o zi, a primit o fotografie. În ea – mama ei și frații mamei zâmbeau lângă... ea. Portița. Era încă acolo. Neschimbată, de parcă ar fi așteptat pe cineva care nu mai vine. S-a uitat lung la poză și a spus cu voce tare: „Eu o vreau.” Nici nu știe cui i-a spus. Poate sieși, ca să fie sigură că se va ține de cuvânt. Mama a sunat, noii proprietari s-au mirat, iar ea s-a urcat în mașină și s-a dus după ea.

A ajuns în fața casei noi, cu etaj. A bătut la poartă, a întrebat frumos, a zâmbit... și a luat-o acasă, ca pe o regină pensionată. Sau, mai degrabă, ca pe o bătrânică simpatică și cumsecade, cu multe povești de spus.

   Pentru ea, portița nu era doar o bucată de lemn. Era hotar și amintire, umbră și memorie. Era singurul lucru care mai rămăsese acolo, după ce oamenii plecaseră, casa fusese dărâmată și timpul trecuse nepăsător.

Portița de la casa bunicilor. Mică, ușor strâmbă, cu balamalele scârțâind când se deschidea. Dar ce sunet frumos avea acel scârțâit! Semăna cu un oftat vechi, de dor după cei petrecuți spre plecare. Ca al bunicii, în picioare, petrecându-ne cu ochii în lacrimi și șoptind: ”Dragii mei, o să-mi fie dor de voi!”

Nu era o poartă impunătoare, din fier forjat. Era doar o portiță de lemn, cu o bară în diagonală care trosnea ușor când o închideai. Simplitatea ei întregea frumusețea. Era prinsă între doi stâlpi bătrâni, care uitaseră de mult verticalitatea, dar nu și rostul: să vegheze.

Portița văzuse multe. Pași grăbiți, pași de duminică, pași de înmormântare. Ținuse piept vântului și plânsului. Scârțâise de bucurie când o mână mică o deschidea cu grijă, trântind-o apoi cu nesăbuință. Fusese martoră și confidentă.

Când casa nu a mai fost, când pământul s-a vândut și o vilă cu etaj a crescut în locul pridvorului plin de roade puse la uscat, portița a rămas. Modestă, sfidătoare și încăpățânată, a stat acolo ca o amintire care nu se lasă dusă.

Portița nu vorbește. Dar spune.

Spune despre drumuri care nu se închid niciodată. Despre oameni care pleacă, dar nu dispar. Despre rădăcini care nu cer pământ ca să crească. Despre viață, și despre cum nu poți merge înainte fără să duci cu tine ceea ce ai iubit.

Soțul ei a privit lemnul acela vechi și crăpat și n-a zis nimic. A oftat. Iar în limbajul lui, oftatul însemna: „Mă apuc de treabă, o să înțeleg pe parcurs de ce e așa importantă pentru tine.” A șlefuit-o, a întărit-o, a lăcuit-o. I-a redat demnitatea. Iar ea i-a pus din nou numărul 643 – semn că, dacă sufletul are o adresă, pe acolo e intrarea.

Acum portița stă între două camere. Nu mai desparte curtea de stradă, ci livingul de dormitor. Dar tot paznic e. Al memoriei. Al copilăriei. Al rădăcinilor.

În fiecare dimineață, când trece pe lângă ea, o atinge ușor cu vârful degetelor. Nu e vreo ceremonie. E doar un reflex. Ca un „bună dimineața” spus cuiva care a văzut-o crescând.

Uneori o privește și-și spune că poate e puțin nebună. Cine salvează o portiță? Cine o aduce în casă? Dar apoi își amintește ce spunea bunica, cu zâmbetul acela blând:

„Fiecare om are un lucru bun în el... Găsește-l și ține-te bine de el!”

Portița nu mai scârțâie. Dar e acolo. Și e de-ajuns.