marți, 30 septembrie 2008

Bunica

Ca în povestea lui Delavrancea, o mai văd doar în vis! S-a stins demult… odată cu copilăria mea… odată cu candoarea ei… bunicuţa mea, micuţă şi firavă, cea care rămânea în urma autobuzului fluturând din mână până nu o mai puteam vedea şi cu lacrimile adunându-i-se sub bărbie în ciorchini grei...
Ca scriitorul poveştii cu bunica, mi-o amintesc cu buzunarele pline de bomboane, cu caierul înfipt la brâu… cu surâsul acela unic mereu aşezat în colţul gurii, cu mişcarea neîncetată din buze şi limba uşor scoasă dintre ele atunci când se concentra la lucrul ei, cu munca ei neostoită din zori şi până-n noapte, cu alergările ei de la găini la porci şi apoi la legumele din grădină… cum le îngrijea pe toate de parcă ar fi fost fiinţe cu raţiune, iar pentru ea aşa erau…
Îmi amintesc mersul ei drept şi demn, de femeie simplă de la ţară, obişnuită să-şi ducă pe cap cobiliţa cu care aducea apa de la fântână… îmi amintesc braţele ei firave şi harnice care nu se mai opreau de dimineaţa până seara şi cu care plivea neobosită buruienele din grădina ei dragă, cerându-şi parcă scuze că trebuie să le smulgă… cu aceleaşi mâni hrănea animalele şi mulgea vaca să ne aducă nouă în casă laptele proaspăt, aburind, cu aceleaşi mâni frământa aluatul pâinii şi aprindea focul în cuptorul de lut şi cărămizi din curte… cu aceleaşi mâini răsfoia iubita ei Biblie şi ne citea din ea seara, până adormeam vrăjite de glasul ei dulce… cu aceleaşi mâini ne dezmierda creştetul când făceam câte una lată, ca atunci când am pus un pumn în loc de 2, 3 seminţe în câte un cuib săpat de ea pentru ridichi şi n-a crescut nimic.. cu aceleaşi mâini făcea renumitele ei masaje şi punea la loc membre sucite de fuga nărăvaşă prin curte şi bandaja juliturile unor zgâtii de fete… tot cu ele aducea pe lume puii găinii, a raţelor, gâştelor, purcelelor şi vitelor din ograda ei… tot cu ele răsucea fusul şi ţesea covoarele în război, cu ele turna cimentul din curte şi spoia pereţii casei, cu ele îşi despletea şi-şi pieptăna cu grijă părul în fiecare seară când credea că noi am adormit, iar dimineaţa îl împletea la loc şi-şi punea broboada cu care îl ferea de privirile indiscrete ale lumii, ca pe o podoabă de preţ.
Îmi amintesc cum fugea din curte când venea momentul tăierii porcului de Crăciun şi venea înapoi după ce se stingea ultimul guiţat de moarte şi se apuca harnică de umplutul cârnaţilor.
Îmi amintesc lăzile cu prune, nuci şi castraveţi care veneau în fiecare an şi umpleau cămările noastre ca noi, copiii, să aruncăm cu ele de pe balcon după copiii care râdeau de noi că eram pedepsite să stăm în casă după câte o notă mai slabă.
Îmi amintesc cum îşi făcea timp pentru noi la câte o sărbătoare când nu putea lucra prin grădină şi ne ducea la staţiunea din apropiere să facem băi calde şi să ne răsfăţa. Îmi amintesc cât se mândrea cu noi când reuşeam să învăţăm câte o poezie sau un cântecel cu care ne „produceam” duminica la biserică.
Îmi amintesc cu drag cum ne ferea din calea bunicului nervos care se întorcea de la muncă obosit şi pus pe harţă.
Câte şi mai câte făcea bunicuţa mea, de ne miram de ea cum nu stătea locului un pic… cum avea timp pentru toate, cum îşi iubea animalele, nepoţii, copiii şi vecinii deopotrivă, cum singurul ei gând era să ajute oamenii şi să le facă bine.
Când îmi amintesc de bunica mea, îngerul copilăriei mele fericite, îmi vine în minte un singur cuvânt care ar putea-o descrie pe deplin: o sfântă.
A murit la fel de uşor şi neauzit cum a trecut prin viaţă: având toţi copii alături şi dăruind fiicei ei Biblia ei dragă, cu ultima respiraţie. A fost condusă pe ultimul drum de toată suflarea satului şi a fost plânsă cum numai o sfântă putea fi plânsă. A lăsat în urma ei un gol pe care nimic niciodată nu-l va putea umple şi amintiri pe măsură.
Dar amintirea ei încă ne umple inimile de recunoştinţa de a fi putut creşte lângă ea, bucuria că am fost dezmierdate de ea, mustrate şi iubite de ea. Ne-a lăsat moştenire bunătatea şi credinţa ei, zâmbetul ei candid cu care a trecut prin lume, puterea ei de a trece peste necazuri şi nenorociri, dorinţa ei de a-şi proteja familia cu orice preţ, hărnicia şi îndemânarea ei, felul în care făcea minuni din orice mic nimic…. seninătatea ei în faţa morţii.
Suntem mai bogaţi pentru că am avut-o în viaţa noastră şi că ne-a învăţat tot ce ştia.

5 comentarii:

miciu spunea...

ma gandesc cu groaza ca intr-o zi voi putea sa scriu si eu asa ceva (bunica mea traieste, si inca e plina de energie- nu stiu de unde are atata). sper sa o fac totusi peste cat mai mult timp.

Rodica Botan spunea...

Am 53 de ani si sint si eu bunica. Buna mea a murit acum zece ani. Intr-un cirllig in bucatarie inca mai am sortul ei de zile mari...cind facea gogosi...si rugaciunile ei inca mai plutesc peste noi sa ne apere si sa ne creasca si sa ne iubeasca...pina cind o vom intilni din nou...

Cred ca bunicile noastre sint la o cafea amindoua...ca prea seamana la caracter...
Rodica Botan

eliza spunea...

Miciu, sa o tina Dumnezeu in viata cat mai mult, ca ai ce invata de la ea, cum sa-ti traiesti viata frumos, cum sa te bucuri de fiecare secunda...
Rodica, si eu sunt bunica.... ma gandesc, oare asa vor vorbi despre mine si nepotii mei? era o gluma... niciodata nu voi avea candoarea, bucuria, vioiciunea, vitalitatea bunicii mele. cine stie? poate-o fi cum spui tu! si poate, cand om pleca si noi acasa ne-or astepta cu cafeluta aburinda!

Anonim spunea...

Deci toata suflarea satului, a? Da' aia care mor de foame cu 100 de lei pensie si-i gasesc unii dupa doua-trei saptamini, bazindu-se pe urletul ciinelui? De aia nu scrii nimic?

Lia spunea...

Frumoase amintiri ai despre bunica ta!Iti doresc sa te bucuri de nepoti la randul tau si sa fii pentru ei asa cum a fost bunica pentru tine.
Domnul sa te binecuvinteze!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails