Dileme 2

- Tu ştii, Diana, cum l-am cunoscut, începu Anca, încă cu privirile duse departe, înapoi în timp, cu o voce domoală, lină, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. Era singur şi disperat. Se căuta pe sine în hăţişul ghimpat al realităţii şi nu se găsea. Parcă-şi pusese ochelari de orb şi nu mai ştia unde este ieşirea din labirintul în care intrase. Conştiinţa valorii lui încătuşată de oamenii care îl înconjurau devenise supărătoare. Oscila între nevoia stringentă de a merge înainte spre realizarea lui personală şi datoria faţă de familie şi copil. Debusolat, îngreţoşat de viaţă şi la capătul puterilor m-a întâlnit pe mine. Şi eu nerealizată sufleteşte, implicată într-o relaţie neproductivă, neroditoare, încătuşată într-o căsnicie ratată încă de când spusesem „da” în faţa ofiţerului stării civile. De aceea am înţeles atât de bine ce se întâmpla cu el. am văzut în el împlinirea tuturor visurilor mele. Am desfăcut fundele sclipitoare ale perfectului lui ambalaj şi am pătruns direct şi în trombă, ca o ploaie torenţială, în sufletul lui, smulgându-l din mocirla în care se complăcea. Am reuşit, l-am eliberat, dar m-am legat definitiv de el. sunt sigură că mi-a fost sortit mie. Sunt sigură că e unul din spiritele acelea rătăcitoare, trimise pe pământ în căutarea desăvârşirii. Şi cum se poate atinge desăvârşirea decât prin dragoste, suprema, sublima dragoste din care, prin care şi pentru care am fost cu toţii creaţi. Dragostea care poate îmbrăca diferite forme, de la dragostea pentru aproapele tău, la dragostea pentru trecătorul de pe stradă, pe care trebuie să-l ajuţi dacă are nevoie, chiar dacă nu-i cunoşti numele, apoi dragostea pentru cei care ţi s-au dat în viaţă, cei care te-au ajutat în devenirea ta, ca om, până la dragostea oarbă, dusă până la pierderea conştiinţei de sine, care aduce cu ea nevoia de a te contopi până la identificare cu acel care ţi-a fost sortit. Aşa văd eu lucrurile, Diana. De când l-am cunoscut pe el, Diana, ştiu că el e acela lângă care vreau să merg spre lumină, mână în mână, spre polul acela care ne atrage ca un magnet, de care nu ne putem desprinde privirile, absolutul, perfecţiunea. Acum mă simt aproape de prăpastia ratării, pierderii de sine, ca fiinţă umană şi spirituală, unde am încurcat cărările? Atunci când am simţit amândoi asta, la început, s-a agăţat cu amândouă mâinile de mine, ca un om gata să se înece şi am continuat împreună drumul împletindu-ne vieţile. Apoi, nu ştiu cum, am început să-l pierd. Simţeam că-mi alunecă printre degete, nu-l mai puteam reţine. Trupul lui s-a răzvrătit împotriva spiritului, care voia prea mult şi, simţindu-se nerealizat a început să tragă spiritul după el, într-o cădere în material. Ştiu, o să-mi spui că suntem datori să trăim aici şi acum, cât mai bine, cât mai comod, să luăm de la viaţă tot ce ne poate da, să trăim din plin, dar viaţa trebuie să aibă o anume calitate, nu trebuie să ne mulţumim să trăim oricum. Cădem în cursele trupului şi uităm să ne hrănim spiritul până, uneori, este prea târziu. Aşa s-a întâmplat şi cu el. a început să se dărâme tot ce construisem împreună, ca în legenda meşterului Manole: noaptea distrugea tot ce ei construiseră ziua. Ziua noastră a fost zi până a existat comunicare între noi. Dar acum parcă a rămas doar noapte, vine acasă mereu obosit, nu mai vrea nimic de la mine, cred că vine în virtutea obişnuinţei, nu ştiu daca cel de demult va mai avea putere vreodată să iese la iveală, sau a mai rămas doar acel de acum. Ne pierdem vremea cu fleacuri, nu mai avem îndrăzneală să vorbim despre noi, nopţile noastre se adună până zilele nu se mai văd. Relaţia noastră trage tot mai mult a întuneric. Am obosit, vreau să abandonez. Am început să-i spun că a luat-o singur pe alt drum, că eu am rămas în urmă, dar pare să nu mai înţeleagă. Vorbesc în vânt, zadarnic, se uită la mine ca şi cum aş vorbi altă limbă, încerc să-i spun că eu nu-l pot urma pe drumul pe care a pornit, dar nu înţelege nimic, mă priveşte ca pe o ciudată. Am considerat că m-a dezamăgit, că nu era ce crezusem eu că e şi că trebuia să-l las în plata Domnului să-şi urmeze propriul drum în jos. Şi ne-am despărţit. Şi atunci s-a schimbat totul. A intervenit în viaţa mea alt om, pe care nu l-am putut ignora. Drumul lui era în sus şi m-am agăţat de el, să mă ducă cu el în ascensiunea sa. Şi, uite-aşa mi-am complicat viaţa!

Dileme 1

- Ce să mă fac cu el, Diana? Întrebă Anca, tresărind când îşi auzi propria voce, i se păru că vocea plecase din adâncul fiinţei, răscolind-o, rostind marea ei dilemă.
- Ce să-ţi spun eu, Anca? Tu ştii părerea mea, dar dacă vrei să ţi-o mai spun odată, iat-o: mai ai răbdare, mai aşteaptă!
- Ştiu, Diana, răbdare, înţelegere, dar până când? Simt că încep să mă răzvrătesc împotriva lui, împotriva iubirii care-mi apare, atunci când îi dau deoparte aura de romantism, de un cinism înfiorător.
- Draga mea, eşti supărată, te înţeleg, dar ştii şi tu prea bine că nu aşa simţi. Lasă lucrurile în voia soartei, măcar o dată. Ai să vezi că va fi bine.
Strigătul care ieşi de pe buzele Ancăi, odată cu vijelioasa ei ridicare de pe scaun, aproape o înspăimântă pe Diana. Nu era în fire ei să-şi piardă calmul prea des. Şi atunci Diana înţelese că Anca ajunsese la capătul puterilor.
- M-am săturat să mă bat cu morile de vânt, înţelegi tu asta? Zise Anca ţintind un deget acuzator spre Diana, de parcă ea ar fi fost pricina tuturor necazurilor ei.
Diana era gata de acum să suporte revărsarea valurilor de venin pe care prietena ei cea mai bună le acumulase.
- Nu sunt Don Quijote! Continuă Anca. De când dragostea se oferă fără să primeşti nimic în schimb? Ştiu părerea ta: spune-mi iar că dragostea e oarbă, că pentru a primi trebuie întâi să oferi… trebuie să dai ce ai mai bun în tine! O fi, fata mea, dar eu nu mai pot, am obosit, înţelegi? Şi glasul ei ajunsese aproape de isterie. Diana înţelese că dacă nu se va întâmpla nimic în viitorul apropiat, se putea întâmpla ceva rău cu prietena ei. Încercare să fie alături de prietena ei în tot supliciul prin care trecuse în ultimii ani şi încercase să-i insufle putere şi răbdare în cea mai mare încercare a vieţii ei. Îi dorea să câştige. Să primească ce-şi dorea.
După un lung moment de tăcere în care Anca încerca să-şi recapete controlul, după ce se plimbă îndelung, agitată, se aşeză pe marginea unui fotoliu cu aşa o grijă, de parcă ar fi vrut să-şi păstreze gândurile, să nu facă nici cea mai mică mişcare pentru a nu le deranja. Simţea că dacă s-ar fi trântit pe fotoliul ăla ar fi stârnit un şi mai mare haos în mintea ei.
Diana urmărea în tăcere tot ce se întâmpla cu prietena ei şi apoi, cu calm şi răbdare, începu să-i vorbească:
- Draga mea, ar trebui să-ţi pui puţină ordine în gânduri. Uite, mă aflu aici ca o oglindă a sufletului tău. Poate tu eşti prea subiectivă cu tine, de aceea exist eu, să te ajut să te limpezeşti. Vorbeşte-mi şi vom vedea dacă va rămâne în picioare castelul tău din cărţi de joc.
Vorbind, vedea cum Anca se destinde, încet, încet crisparea care pusese stăpânire pe ea pleca. Îşi luase tâmplele în palme şi se ţinea strâns iar strânsoarea acţiona aşezându-i gândurile la loc şi ţinându-le sub control. Se lăsase pe spate, în fotoliului şi acum privea undeva dincolo de faţa lucrurilor într-o lume ştiută numai de ea. Deşi o ignora pe Diana de parcă nu era acolo, ea ştia că vorbele ei o aduceau încet înapoi pe prietena ei. Ştia că va ţine seama de cuvintele ei şi îşi va elibera sufletul vorbind, vorbind.