Rădăcini

 

Era într-o iarnă rece, pe la mijlocul lui ianuarie. Când au început durerile, Ileana nici nu și-a dat seama ce se întâmplă.

Venise de la țară cu vreo șase ani în urmă să locuiască cu fratele tatălui ei, căsătorit la oraș cu o unguroaică trasă din ceangăi. A muncit din greu în primii ani, mai întâi la ”gostat”, cum numeau pe atunci gospodăriile agricole de stat. Apoi s-a calificat barmană și a început să muncească la un restaurant mare din oraș. I-a fost greu.

Avea doar patru clase primare. Școala care era chiar peste drum de casa ei de la țară fusese închisă și era părăsită, așa că trebuia să meargă preț de câteva poște peste deal, în satul vecin, Bădăcin. A aflat mai târziu că acolo își petrecuse mare parte din viață Iuliu Maniu. I-a plăcut să învețe, era mereu printre primii în clasă. În iarna când era în clasa a patra a nins mult. Se lupta cu nămeții să ajungă la școală și atunci s-a întâlnit cu un lup. Nici nu-și amintea cât a stat încremenită în loc până când lupul, probabil înduioșat de copila mică și firavă, sau poate deja sătul, și-a văzut de drum. Fata a rupt-o la fugă înapoi acasă și de atunci nu s-a mai întors la școală.

Mama ei, o femeie măruntă dar aprigă, cu șapte ani mai în vârstă decât bărbatul ei, se trăgea dintr-o familie înstărită. Cum era obiceiul pe vremea aceea, au vrut să o mărite la 17 ani. A refuzat. A vrut să se mărite din dragoste. Așa că a ajuns ”fată bătrână” și, când l-a cunoscut pe tânărul falnic ce-i dădea târcoale când avea vreo 25 de ani, n-a mai stat pe gânduri și s-au luat. Au făcut șase copii, din care trei au murit înainte de doi ani. Ileana era a doua la rând și singura fată. Își amintea de frații născuți după ea și cum s-au stins, în somn. Părinții eu s-au încreștinat când au venit niște baptiști în sat. Le muriseră copii și nu înțelegeau de ce. Poate asta o fi fost voia lui Dumnezeu! Era printre primele valuri de creștini neoprotestanți în țară, din câte își amintea Ileana, părinții ei se botezaseră printre primii din sat. Creadeau că așa Dumnezeu nu le va mai lua copiii și așa a fost. La șapte ani după Ileana și după trei frați dispăruți, s-a născut ultimul dintre frați. Și acesta a avut parte de încercări, dar a supraviețuit. Atunci mama Ilenei a suferit o operație și nu a mai putut face copii.

Ileana auzise în serile de clacă, la gura sobei, cam cum se întâmplă la facerea de copii. Dar încă nu se aștepta. Era prea devreme. Răcise spălând covoarele de sărbători, așa cum fusese obișnuită acasă: udate bine și frământate cu picioarele. Unde locuia acum, la oraș, aveau doar o cameră ponosită și înghesuită într-un loc numit de toți ”barăcile”. Fuseseră ridicate pentru oameni ca ei - veniți de la țară în căutarea unui rost. Nu aveau nici baie, nici bucătărie. Pentru cele necesare mergeau în fundul curții. Se spălau într-un lighean.

Junghiurile puternice au trezit-o din somn. Fusese agitată toată ziua, dar a pus totul pe seama oboselii. Șeful și colegii au trimis-o acasă în ziua aceea, dar n-a vrut să meargă. Știa că va putea sta acasă doar câteva luni după naștere și și-a dorit să meargă la muncă până în ultima zi.

Nu și-a dorit copii neapărat. Soțul ei își dorea foarte mult. A rămas însărcinată imediat ce s-au căsătorit. A întrerupt sarcina fără să-i ceară părerea, dar i-a spus mai târziu. S-a supărat tare pe ea. Cum să ucizi un suflet nenăscut? S-a întristat și ea puțin când i-a auzit părerea, dar a rămas neclintită: cum să aduci pe lume un copil în condițiile alea, cu toaletă în curte, ca acasă la țară? Doar venise la oraș pentru o viață mai bună! De atunci, ani la rând, de câte ori mergeau pe stradă și el vedea o familie cu copii mici îi reproșa: vezi?... așa ar fi fost și al nostru!

La poarta spitalului, în ger, Mihai aștepta sosirea copilului, cu gândul departe, acasă.

Orfan de tată, dispărut în război la Sevastopol, Mihai a crescut cu mama și doi frați. Rămasă văduvă, femeia nu s-a mai recăsătorit niciodată. Cine ar fi luat-o cu trei copii după ea? Dar nici nu și-a dorit. L-a iubit pe bărbatul ei. Începuseră o viață bună împreună. Construiau case. Dar nu luau bani, ci pământ. S-au vrut un fel de moșieri, chiar dacă erau țărani săraci. S-au priceput să muncească și au muncit. La intrarea în război, jumătate satul era al lor. Și bărbatul nu i s-a mai întors. Au zis că-i dispărut după un bombardament, când el se afla pe un vas de luptă. Dar nu i s-a găsit trupul, n-a avut ce să îngroape. Își făcea speranțe că a fost luat prizonier și se va întoarce. Nu s-a întors. Băiatul era născut între cei doi frați. Și-l amintea pe tatăl lui doar în uniforma militară, cum a coborât în curte din deal, cu ranița în spate, cum i-a strâns pe toți trei în brațe, cum și-a salutat nevasta de la distanță, că nu se cuvenea să se apropie prea tare de ea în fața copiilor! A scos din raniță câteva conserve. Aur curat. O duceau tare greu. Femeia, cu trei copii sub patru ani nu mai putea munci. Rațiile de război erau mici. Mihai le povestea mai târziu fetelor lui cum ajunseseră să cojească scoarță de pe copaci și o umezească în apă, ca să aibă ce mînca. Soldatul nu a stat mult acasă și, când a plecat, dus a fost. Mihai nu l-a mai văzut niciodată. Măcar le lăsase o poză cu el în uniforma de militar.

După război, mama lui a ajuns primăriță în sat. Au ales-o oamenii pentru că era puternică, pentru că se pricepea la toate, pentru că era gospodină și isteață. Dar, mai ales pentru că stăpânea jumătate de sat. A fost bine o vreme. Până a venit naționalizarea și le-a luat tot. Cam tot pe atunci au ajuns în sat niște adventiști să-și promoveze religia, așa că mama lui Mihai s-a făcut adventistă. Ba chiar a ajuns printre liderii bisericii. Oarecum din respect, oarecum de frica mamei, Mihai s-a botezat și el la 17 ani, dar nu i-a plăcut. Așa că a plecat de-acasă să stea cu fratele lui mai mare care se căsătorise de tânăr și locuia la Hunedoara. Se construia combinatul, așa că Mihai și-a găsit repede de lucru. S-a calificat ca zidar roșu și era mulțumit.

 

Într-o duminică, cu câțiva colegi de seama lui, s-au dus la Deva să bea o bere la restaurantul de la poalele cetății. Acolo lucra Ileana. Un an mai târziu s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată imediat. Mihai s-a bucurat tare, dar când a văzut că burta nu crește a întrebat-o ce se întâmplă și ea i-a spus ce-a făcut. S-a supărat rău pe ea. Știa că le e greu, dar știa și că s-ar fi descurcat. Așa că a tot învinuit-o și a tot mustrat-o repetând mereu că el vrea un băiat, ca să aibă cu cine să joace fotbal.

Însă Ileana n-a mai rămas însărcinată trei ani. Așa că atunci când s-a întâmplat și-a zis fie ce-o fi! A dus greu sarcina. A slăbit îngrozitor. Cădea din picioare la muncă și au dus-o cu salvarea de două ori la spital. Medicii i-au spus că trebuie să întrerupă sarcina sau moare și ea și copilul. A refuzat. De două ori. Decât să mai audă reproșurile bărbatului ei s-a decis că mai bine moare. N-a murit. Acum abia trecuse de opt luni și-au trezit-o din somn durerile. Și-a trezit soțul și au pornit către spital. Se temea să nască acasă, la oraș spitalul îi era la îndemână.

Au ajuns și, surpriză: spitalul era în carantină. I-au urcat într-o salvare și au gonit spre cel mai apropiat oraș. Dar fata se grăbea să vină pe lume, aproape că s-a născut în salvare. S-a născut atunci, într-un oraș care nu-i aparținea, dar care avea să-i devină, peste ani, cămin.
Hunedoara. Un oraș de fier și furnale, plin de fum și oameni grăbiți, obosiți și încrâncenați, în care venirea ei pe lume s-a datorat unei carantine. Ea era prima. Un copil venit pe lume din teamă și multă vinovăție.

 

Până la doi ani, fata a crescut la țară, cu bunicii. De acolo i-a rămas o parte din suflet, care nici astăzi nu și-a cerut buletin de oraș. Când mama a venit s-o vadă, copila a respins-o. Nu o cunoștea. Nu o iubea. Și mama s-a supărat și-a luat-o acasă. De atunci, apropierea lor a fost mereu una construită cărămidă cu cărămidă, ca o casă fără plan, dar cu nevoie de adăpost. În luna nașterii fetei a căzut ca fulgerul un decret: avortul este interzis! Așa că, alăptând, Ileana nici nu și-a dat seama că e însărcinată din nou și n-a avut de ales, a mai născut o fată. După nașterea surorii ei cu un an mai mică, mama Ilenei și-a adus în casă o verișoară de la țară a soțului, care avea vreo 17 ani, să vadă de fete cât era ea la muncă. Întoarsă acasă într-o seară, vreun an mai târziu, a găsit fata plină de vânătăi, cu hăinuțele lipite de piele și pline de sânge. Îngrijitoarea o bătuse, zicând că a fost neascultătoare. A dat-o afară și a chemat-o pe soacra ei să aibă grijă de copile. Nu au trecut decât câteva zile și întorcându-se de la muncă, în seara aceea a găsit copila legată fedeleș de piciorul bufetului din bucătărie. Și-a trimis soacra acasă și a început din nou căutările. În satul ei, pe deal, peste drum de casa unei mătuși, era o șatră de țigani cărămidari. Mătușa i-a recomandat o fată cuminte și pe aceea a luat-o fată în casă. Fata a îngrijit copilele până cea mare a împlinit șase ani și-a mers la școală. Atunci s-a măritat și a plecat. Fetele au crescut singure, cu cheia la gât, ca cei mai mulți copii de la vremea aceea.