Jurnalul din cutie

 

Înfășurată în pătura ei moale, ghemuită în fotoliul comod de sub grindă, Eliza citea. Alesese colțul acela discret, care mirosea a timp, a ceai de mentă și a povești spuse în șoaptă.

Ziua aceea de iarnă o prinsese cotrobăind prin dulapul în care obișnuia să-și țină lucrurile „de suflet”. O cutie veche de carton, legată cu o sfoară de cânepă, stătea uitată într-un colț. Cutia nu atrăgea atenția cu nimic. Înăuntru, între scrisori, fotografii și câteva foi îngălbenite de timp, găsise un caiet vechi cu coperți tocite. Îl deschisese cu sfială, ca pe o ușă care nu i se cuvenea. Era jurnalul mamei. Într-un caiet fără linii, mama ei înghesuise niște poezii și niște cântece din timpurile când cânta în corul bisericii din sat înainte de-a pleca de-acasă. Mai la urma caietului, Eliza a descoperit câteva rânduri, scrise cu același scris ușor aplecat, cu litere mari și rotunde.  A recunoscut scrisul mamei ei. Primul rând a lovit-o în plin: „Nu mi-am dorit copii.” Nu era o mărturisire dureroasă, ci una sinceră, scrisă într-o seară probabil grea, poate în tăcerea după un moment de singurătate.

Eliza nu se mai mira. Știa că mama ei nu era genul de femeie drăgăstoasă și tandră. Nu-i spusese „te iubesc” până pe la 40 de ani, dar dragostea ei se vedea în altfel de gesturi: în uniforma călcată și lăsată pe scaun, pregătită de cu seară, în mâncarea caldă lăsată pe aragaz, în sărutarea lăsată tăcut pe frunte când credea că Eliza doarme.

Acum, în liniștea casei, în prag de seară, Eliza citea din nou acele rânduri pe care le știa pe de rost. Și totuși, parcă azi le înțelegea mai altfel. „Mihai s-a supărat. A zis că am ucis un suflet. Și poate așa a fost. Dar eu... eu doar am vrut să fie mai bine. Pentru noi. Pentru copilul care va veni cândva.”

Ea era acel copil. Și venise. Într-un mijloc de ianuarie rece, într-un oraș care nu era al lor, străjuit de furnale înalte și întunecate și străbătut din timp în timp, ca de un fior, de zgura fierbinte vărsată din gălețile uriașe pe mormanul de steril de la intrarea în oraș.

Eliza atinse cu degetele pagina jurnalului, ca și cum ar fi mângâiat obrazul unei amintiri. Mama ei nu scrisese mult. Dar în câteva pagini apăreau toți anii aceia grei în care încercase să fie și mamă, și femeie, și soție, fără să aibă nicio rețetă pentru vreuna dintre ele.

Eliza își amintea perfect tăcerile ei. Acel fel în care Ileana clipea des când era obosită, acel „mmm” monosilabic când era tristă, acel „lasă, mamă, tu vezi de ale tale” rostit aproape șoptit când n-avea putere să explice nimic, acel fel încordat în care stătea cu picioarele întinse pe pat când croșeta, acel vârf al limbii odihnindu-se între buze când se concentra la ceva, exact ca bunica.

Dar mai presus de toate, își amintea privirea. Încă o putea simți în ceafă: grea de îngrijorări și plină de sensuri nerostite.

Și-o imagina la lumina palidă a unei lumânări pâlpâinde, aplecată peste caietul ei cu cântece și poezii dragi, ruptă de casa de la țară cu mama ei iubită, trăind alegerea de a se fi mutat la oraș, obosită și îngândurată, dorind să-și lase să curgă gândurile, ca și cum asta i-ar curăța toate vinovățiile.

Părinții ei nu-i oferiseră o copilărie perfectă. Nici nu-și dorise una. Îi oferiseră, în schimb, prezență, chiar și atunci când nu erau acolo. O prezență încăpățânată, muncită, modestă, dedicată.

Își întoarse privirea către fereastră. Fulgi mari și leneși cădeau ca niște tăceri peste oraș.

Închise jurnalul cu gest blând și îl așeză înapoi în cutie, peste celelalte amintiri: o poză cu mama tânără, cu un zâmbet reținut, o scrisoare în care Mihai îi spunea că „viața lor o să fie mai bună cândva, numa’ să țină tare amândoi”, o poezie pe care el i-o scrisese și i-o dedicase în prima lună când s-au cunoscut, poza cu tatăl lui Mihai militar, poza cu grupul de la biserică în care mama ei cu codițe împletite stătea chiar în față.

Se ridică din fotoliu și păși încet prin casă, cu pătură cu tot. Fiecare cameră părea să o absoarbă înapoi, ca un decor de teatru pregătit pentru o altă scenă. Într-un colț de bibliotecă, pe o poliță joasă, era un caiet cu copertă de pânză. Îl deschise instinctiv. Pe prima pagină scria cu litere mari, tremurate: „Eliza - Clasa I-a B”.

Zâmbi.

Apoi, fără să vrea, mintea i se scufundă înapoi, în anii de școală, în mirosul de cretă și sandviș cu margarină și parizer, în drumurile zilnice printre blocuri, în gălăgie și agitația de pe holurile școlii din timpul pauzelor, în grijile mici care păreau pe-atunci uriașe.