643. Portița cu suflet

 

      Când casa a fost vândută, ea și-a spus că nu-i mare lucru. Oricum nu o mai vizita prea des. Doar că, într-o zi, a primit o fotografie. În ea – mama ei și frații mamei zâmbeau lângă... ea. Portița. Era încă acolo. Neschimbată, de parcă ar fi așteptat pe cineva care nu mai vine. S-a uitat lung la poză și a spus cu voce tare: „Eu o vreau.” Nici nu știe cui i-a spus. Poate sieși, ca să fie sigură că se va ține de cuvânt. Mama a sunat, noii proprietari s-au mirat, iar ea s-a urcat în mașină și s-a dus după ea.

A ajuns în fața casei noi, cu etaj. A bătut la poartă, a întrebat frumos, a zâmbit... și a luat-o acasă, ca pe o regină pensionată. Sau, mai degrabă, ca pe o bătrânică simpatică și cumsecade, cu multe povești de spus.

   Pentru ea, portița nu era doar o bucată de lemn. Era hotar și amintire, umbră și memorie. Era singurul lucru care mai rămăsese acolo, după ce oamenii plecaseră, casa fusese dărâmată și timpul trecuse nepăsător.

Portița de la casa bunicilor. Mică, ușor strâmbă, cu balamalele scârțâind când se deschidea. Dar ce sunet frumos avea acel scârțâit! Semăna cu un oftat vechi, de dor după cei petrecuți spre plecare. Ca al bunicii, în picioare, petrecându-ne cu ochii în lacrimi și șoptind: ”Dragii mei, o să-mi fie dor de voi!”

Nu era o poartă impunătoare, din fier forjat. Era doar o portiță de lemn, cu o bară în diagonală care trosnea ușor când o închideai. Simplitatea ei întregea frumusețea. Era prinsă între doi stâlpi bătrâni, care uitaseră de mult verticalitatea, dar nu și rostul: să vegheze.

Portița văzuse multe. Pași grăbiți, pași de duminică, pași de înmormântare. Ținuse piept vântului și plânsului. Scârțâise de bucurie când o mână mică o deschidea cu grijă, trântind-o apoi cu nesăbuință. Fusese martoră și confidentă.

Când casa nu a mai fost, când pământul s-a vândut și o vilă cu etaj a crescut în locul pridvorului plin de roade puse la uscat, portița a rămas. Modestă, sfidătoare și încăpățânată, a stat acolo ca o amintire care nu se lasă dusă.

Portița nu vorbește. Dar spune.

Spune despre drumuri care nu se închid niciodată. Despre oameni care pleacă, dar nu dispar. Despre rădăcini care nu cer pământ ca să crească. Despre viață, și despre cum nu poți merge înainte fără să duci cu tine ceea ce ai iubit.

Soțul ei a privit lemnul acela vechi și crăpat și n-a zis nimic. A oftat. Iar în limbajul lui, oftatul însemna: „Mă apuc de treabă, o să înțeleg pe parcurs de ce e așa importantă pentru tine.” A șlefuit-o, a întărit-o, a lăcuit-o. I-a redat demnitatea. Iar ea i-a pus din nou numărul 643 – semn că, dacă sufletul are o adresă, pe acolo e intrarea.

Acum portița stă între două camere. Nu mai desparte curtea de stradă, ci livingul de dormitor. Dar tot paznic e. Al memoriei. Al copilăriei. Al rădăcinilor.

În fiecare dimineață, când trece pe lângă ea, o atinge ușor cu vârful degetelor. Nu e vreo ceremonie. E doar un reflex. Ca un „bună dimineața” spus cuiva care a văzut-o crescând.

Uneori o privește și-și spune că poate e puțin nebună. Cine salvează o portiță? Cine o aduce în casă? Dar apoi își amintește ce spunea bunica, cu zâmbetul acela blând:

„Fiecare om are un lucru bun în el... Găsește-l și ține-te bine de el!”

Portița nu mai scârțâie. Dar e acolo. Și e de-ajuns.

 

Jurnalul din cutie

 

Înfășurată în pătura ei moale, ghemuită în fotoliul comod de sub grindă, Eliza citea. Alesese colțul acela discret, care mirosea a timp, a ceai de mentă și a povești spuse în șoaptă.

Ziua aceea de iarnă o prinsese cotrobăind prin dulapul în care obișnuia să-și țină lucrurile „de suflet”. O cutie veche de carton, legată cu o sfoară de cânepă, stătea uitată într-un colț. Cutia nu atrăgea atenția cu nimic. Înăuntru, între scrisori, fotografii și câteva foi îngălbenite de timp, găsise un caiet vechi cu coperți tocite. Îl deschisese cu sfială, ca pe o ușă care nu i se cuvenea. Era jurnalul mamei. Într-un caiet fără linii, mama ei înghesuise niște poezii și niște cântece din timpurile când cânta în corul bisericii din sat înainte de-a pleca de-acasă. Mai la urma caietului, Eliza a descoperit câteva rânduri, scrise cu același scris ușor aplecat, cu litere mari și rotunde.  A recunoscut scrisul mamei ei. Primul rând a lovit-o în plin: „Nu mi-am dorit copii.” Nu era o mărturisire dureroasă, ci una sinceră, scrisă într-o seară probabil grea, poate în tăcerea după un moment de singurătate.

Eliza nu se mai mira. Știa că mama ei nu era genul de femeie drăgăstoasă și tandră. Nu-i spusese „te iubesc” până pe la 40 de ani, dar dragostea ei se vedea în altfel de gesturi: în uniforma călcată și lăsată pe scaun, pregătită de cu seară, în mâncarea caldă lăsată pe aragaz, în sărutarea lăsată tăcut pe frunte când credea că Eliza doarme.

Acum, în liniștea casei, în prag de seară, Eliza citea din nou acele rânduri pe care le știa pe de rost. Și totuși, parcă azi le înțelegea mai altfel. „Mihai s-a supărat. A zis că am ucis un suflet. Și poate așa a fost. Dar eu... eu doar am vrut să fie mai bine. Pentru noi. Pentru copilul care va veni cândva.”

Ea era acel copil. Și venise. Într-un mijloc de ianuarie rece, într-un oraș care nu era al lor, străjuit de furnale înalte și întunecate și străbătut din timp în timp, ca de un fior, de zgura fierbinte vărsată din gălețile uriașe pe mormanul de steril de la intrarea în oraș.

Eliza atinse cu degetele pagina jurnalului, ca și cum ar fi mângâiat obrazul unei amintiri. Mama ei nu scrisese mult. Dar în câteva pagini apăreau toți anii aceia grei în care încercase să fie și mamă, și femeie, și soție, fără să aibă nicio rețetă pentru vreuna dintre ele.

Eliza își amintea perfect tăcerile ei. Acel fel în care Ileana clipea des când era obosită, acel „mmm” monosilabic când era tristă, acel „lasă, mamă, tu vezi de ale tale” rostit aproape șoptit când n-avea putere să explice nimic, acel fel încordat în care stătea cu picioarele întinse pe pat când croșeta, acel vârf al limbii odihnindu-se între buze când se concentra la ceva, exact ca bunica.

Dar mai presus de toate, își amintea privirea. Încă o putea simți în ceafă: grea de îngrijorări și plină de sensuri nerostite.

Și-o imagina la lumina palidă a unei lumânări pâlpâinde, aplecată peste caietul ei cu cântece și poezii dragi, ruptă de casa de la țară cu mama ei iubită, trăind alegerea de a se fi mutat la oraș, obosită și îngândurată, dorind să-și lase să curgă gândurile, ca și cum asta i-ar curăța toate vinovățiile.

Părinții ei nu-i oferiseră o copilărie perfectă. Nici nu-și dorise una. Îi oferiseră, în schimb, prezență, chiar și atunci când nu erau acolo. O prezență încăpățânată, muncită, modestă, dedicată.

Își întoarse privirea către fereastră. Fulgi mari și leneși cădeau ca niște tăceri peste oraș.

Închise jurnalul cu gest blând și îl așeză înapoi în cutie, peste celelalte amintiri: o poză cu mama tânără, cu un zâmbet reținut, o scrisoare în care Mihai îi spunea că „viața lor o să fie mai bună cândva, numa’ să țină tare amândoi”, o poezie pe care el i-o scrisese și i-o dedicase în prima lună când s-au cunoscut, poza cu tatăl lui Mihai militar, poza cu grupul de la biserică în care mama ei cu codițe împletite stătea chiar în față.

Se ridică din fotoliu și păși încet prin casă, cu pătură cu tot. Fiecare cameră părea să o absoarbă înapoi, ca un decor de teatru pregătit pentru o altă scenă. Într-un colț de bibliotecă, pe o poliță joasă, era un caiet cu copertă de pânză. Îl deschise instinctiv. Pe prima pagină scria cu litere mari, tremurate: „Eliza - Clasa I-a B”.

Zâmbi.

Apoi, fără să vrea, mintea i se scufundă înapoi, în anii de școală, în mirosul de cretă și sandviș cu margarină și parizer, în drumurile zilnice printre blocuri, în gălăgie și agitația de pe holurile școlii din timpul pauzelor, în grijile mici care păreau pe-atunci uriașe.

Rădăcini

 

Era într-o iarnă rece, pe la mijlocul lui ianuarie. Când au început durerile, Ileana nici nu și-a dat seama ce se întâmplă.

Venise de la țară cu vreo șase ani în urmă să locuiască cu fratele tatălui ei, căsătorit la oraș cu o unguroaică trasă din ceangăi. A muncit din greu în primii ani, mai întâi la ”gostat”, cum numeau pe atunci gospodăriile agricole de stat. Apoi s-a calificat barmană și a început să muncească la un restaurant mare din oraș. I-a fost greu.

Avea doar patru clase primare. Școala care era chiar peste drum de casa ei de la țară fusese închisă și era părăsită, așa că trebuia să meargă preț de câteva poște peste deal, în satul vecin, Bădăcin. A aflat mai târziu că acolo își petrecuse mare parte din viață Iuliu Maniu. I-a plăcut să învețe, era mereu printre primii în clasă. În iarna când era în clasa a patra a nins mult. Se lupta cu nămeții să ajungă la școală și atunci s-a întâlnit cu un lup. Nici nu-și amintea cât a stat încremenită în loc până când lupul, probabil înduioșat de copila mică și firavă, sau poate deja sătul, și-a văzut de drum. Fata a rupt-o la fugă înapoi acasă și de atunci nu s-a mai întors la școală.

Mama ei, o femeie măruntă dar aprigă, cu șapte ani mai în vârstă decât bărbatul ei, se trăgea dintr-o familie înstărită. Cum era obiceiul pe vremea aceea, au vrut să o mărite la 17 ani. A refuzat. A vrut să se mărite din dragoste. Așa că a ajuns ”fată bătrână” și, când l-a cunoscut pe tânărul falnic ce-i dădea târcoale când avea vreo 25 de ani, n-a mai stat pe gânduri și s-au luat. Au făcut șase copii, din care trei au murit înainte de doi ani. Ileana era a doua la rând și singura fată. Își amintea de frații născuți după ea și cum s-au stins, în somn. Părinții eu s-au încreștinat când au venit niște baptiști în sat. Le muriseră copii și nu înțelegeau de ce. Poate asta o fi fost voia lui Dumnezeu! Era printre primele valuri de creștini neoprotestanți în țară, din câte își amintea Ileana, părinții ei se botezaseră printre primii din sat. Creadeau că așa Dumnezeu nu le va mai lua copiii și așa a fost. La șapte ani după Ileana și după trei frați dispăruți, s-a născut ultimul dintre frați. Și acesta a avut parte de încercări, dar a supraviețuit. Atunci mama Ilenei a suferit o operație și nu a mai putut face copii.

Ileana auzise în serile de clacă, la gura sobei, cam cum se întâmplă la facerea de copii. Dar încă nu se aștepta. Era prea devreme. Răcise spălând covoarele de sărbători, așa cum fusese obișnuită acasă: udate bine și frământate cu picioarele. Unde locuia acum, la oraș, aveau doar o cameră ponosită și înghesuită într-un loc numit de toți ”barăcile”. Fuseseră ridicate pentru oameni ca ei - veniți de la țară în căutarea unui rost. Nu aveau nici baie, nici bucătărie. Pentru cele necesare mergeau în fundul curții. Se spălau într-un lighean.

Junghiurile puternice au trezit-o din somn. Fusese agitată toată ziua, dar a pus totul pe seama oboselii. Șeful și colegii au trimis-o acasă în ziua aceea, dar n-a vrut să meargă. Știa că va putea sta acasă doar câteva luni după naștere și și-a dorit să meargă la muncă până în ultima zi.

Nu și-a dorit copii neapărat. Soțul ei își dorea foarte mult. A rămas însărcinată imediat ce s-au căsătorit. A întrerupt sarcina fără să-i ceară părerea, dar i-a spus mai târziu. S-a supărat tare pe ea. Cum să ucizi un suflet nenăscut? S-a întristat și ea puțin când i-a auzit părerea, dar a rămas neclintită: cum să aduci pe lume un copil în condițiile alea, cu toaletă în curte, ca acasă la țară? Doar venise la oraș pentru o viață mai bună! De atunci, ani la rând, de câte ori mergeau pe stradă și el vedea o familie cu copii mici îi reproșa: vezi?... așa ar fi fost și al nostru!

La poarta spitalului, în ger, Mihai aștepta sosirea copilului, cu gândul departe, acasă.

Orfan de tată, dispărut în război la Sevastopol, Mihai a crescut cu mama și doi frați. Rămasă văduvă, femeia nu s-a mai recăsătorit niciodată. Cine ar fi luat-o cu trei copii după ea? Dar nici nu și-a dorit. L-a iubit pe bărbatul ei. Începuseră o viață bună împreună. Construiau case. Dar nu luau bani, ci pământ. S-au vrut un fel de moșieri, chiar dacă erau țărani săraci. S-au priceput să muncească și au muncit. La intrarea în război, jumătate satul era al lor. Și bărbatul nu i s-a mai întors. Au zis că-i dispărut după un bombardament, când el se afla pe un vas de luptă. Dar nu i s-a găsit trupul, n-a avut ce să îngroape. Își făcea speranțe că a fost luat prizonier și se va întoarce. Nu s-a întors. Băiatul era născut între cei doi frați. Și-l amintea pe tatăl lui doar în uniforma militară, cum a coborât în curte din deal, cu ranița în spate, cum i-a strâns pe toți trei în brațe, cum și-a salutat nevasta de la distanță, că nu se cuvenea să se apropie prea tare de ea în fața copiilor! A scos din raniță câteva conserve. Aur curat. O duceau tare greu. Femeia, cu trei copii sub patru ani nu mai putea munci. Rațiile de război erau mici. Mihai le povestea mai târziu fetelor lui cum ajunseseră să cojească scoarță de pe copaci și o umezească în apă, ca să aibă ce mînca. Soldatul nu a stat mult acasă și, când a plecat, dus a fost. Mihai nu l-a mai văzut niciodată. Măcar le lăsase o poză cu el în uniforma de militar.

După război, mama lui a ajuns primăriță în sat. Au ales-o oamenii pentru că era puternică, pentru că se pricepea la toate, pentru că era gospodină și isteață. Dar, mai ales pentru că stăpânea jumătate de sat. A fost bine o vreme. Până a venit naționalizarea și le-a luat tot. Cam tot pe atunci au ajuns în sat niște adventiști să-și promoveze religia, așa că mama lui Mihai s-a făcut adventistă. Ba chiar a ajuns printre liderii bisericii. Oarecum din respect, oarecum de frica mamei, Mihai s-a botezat și el la 17 ani, dar nu i-a plăcut. Așa că a plecat de-acasă să stea cu fratele lui mai mare care se căsătorise de tânăr și locuia la Hunedoara. Se construia combinatul, așa că Mihai și-a găsit repede de lucru. S-a calificat ca zidar roșu și era mulțumit.

 

Într-o duminică, cu câțiva colegi de seama lui, s-au dus la Deva să bea o bere la restaurantul de la poalele cetății. Acolo lucra Ileana. Un an mai târziu s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată imediat. Mihai s-a bucurat tare, dar când a văzut că burta nu crește a întrebat-o ce se întâmplă și ea i-a spus ce-a făcut. S-a supărat rău pe ea. Știa că le e greu, dar știa și că s-ar fi descurcat. Așa că a tot învinuit-o și a tot mustrat-o repetând mereu că el vrea un băiat, ca să aibă cu cine să joace fotbal.

Însă Ileana n-a mai rămas însărcinată trei ani. Așa că atunci când s-a întâmplat și-a zis fie ce-o fi! A dus greu sarcina. A slăbit îngrozitor. Cădea din picioare la muncă și au dus-o cu salvarea de două ori la spital. Medicii i-au spus că trebuie să întrerupă sarcina sau moare și ea și copilul. A refuzat. De două ori. Decât să mai audă reproșurile bărbatului ei s-a decis că mai bine moare. N-a murit. Acum abia trecuse de opt luni și-au trezit-o din somn durerile. Și-a trezit soțul și au pornit către spital. Se temea să nască acasă, la oraș spitalul îi era la îndemână.

Au ajuns și, surpriză: spitalul era în carantină. I-au urcat într-o salvare și au gonit spre cel mai apropiat oraș. Dar fata se grăbea să vină pe lume, aproape că s-a născut în salvare. S-a născut atunci, într-un oraș care nu-i aparținea, dar care avea să-i devină, peste ani, cămin.
Hunedoara. Un oraș de fier și furnale, plin de fum și oameni grăbiți, obosiți și încrâncenați, în care venirea ei pe lume s-a datorat unei carantine. Ea era prima. Un copil venit pe lume din teamă și multă vinovăție.

 

Până la doi ani, fata a crescut la țară, cu bunicii. De acolo i-a rămas o parte din suflet, care nici astăzi nu și-a cerut buletin de oraș. Când mama a venit s-o vadă, copila a respins-o. Nu o cunoștea. Nu o iubea. Și mama s-a supărat și-a luat-o acasă. De atunci, apropierea lor a fost mereu una construită cărămidă cu cărămidă, ca o casă fără plan, dar cu nevoie de adăpost. În luna nașterii fetei a căzut ca fulgerul un decret: avortul este interzis! Așa că, alăptând, Ileana nici nu și-a dat seama că e însărcinată din nou și n-a avut de ales, a mai născut o fată. După nașterea surorii ei cu un an mai mică, mama Ilenei și-a adus în casă o verișoară de la țară a soțului, care avea vreo 17 ani, să vadă de fete cât era ea la muncă. Întoarsă acasă într-o seară, vreun an mai târziu, a găsit fata plină de vânătăi, cu hăinuțele lipite de piele și pline de sânge. Îngrijitoarea o bătuse, zicând că a fost neascultătoare. A dat-o afară și a chemat-o pe soacra ei să aibă grijă de copile. Nu au trecut decât câteva zile și întorcându-se de la muncă, în seara aceea a găsit copila legată fedeleș de piciorul bufetului din bucătărie. Și-a trimis soacra acasă și a început din nou căutările. În satul ei, pe deal, peste drum de casa unei mătuși, era o șatră de țigani cărămidari. Mătușa i-a recomandat o fată cuminte și pe aceea a luat-o fată în casă. Fata a îngrijit copilele până cea mare a împlinit șase ani și-a mers la școală. Atunci s-a măritat și a plecat. Fetele au crescut singure, cu cheia la gât, ca cei mai mulți copii de la vremea aceea.