Hazard 1

În murmurul monoton al apei de la duş încerca să-şi limpezească gândurile. Avea senzaţia copleşitoare că niciodată n-a fost mai mare haos în gândurile şi sufletul ei. Simţea că undeva, cândva, în trecutul ei apropiat, pierduse controlul asupra propriei ei vieţi ca şi când cineva din afară i-ar fi luat hăţurile din mâini şi-ar fi condus-o, împotriva voinţei ei, într-o direcţie necunoscută la capătul căreia simţea instinctiv că se afla o prăpastie întunecoasă şi pustie. Îşi simţea înlăuntrul invadat de forţe necunoscute de parcă ar fi pus stăpânire pe ea sute de demoni răutăcioşi pe care nu-i putea stăpâni.

Auzise undeva că un duş fierbinte ar putea limpezi şi cele mai înfierbântate minţi şi încerca acum asta, dar fără succes. Credea că supunerea trupului la această tortură ar putea să o îndepărteze măcar pentru o secundă de vălmăşagul din fiinţa ei şi să-i redea liniştea pe care o mototolise demult ca pe o hârtie mâzgălită şi a aruncat-o la un coş de gunoi de pe marginea străzii. Nu! Nu se învinuia acum că şi-a creat atunci această situaţie. Aşa a trebuit să procedeze şi nu-şi făcea reproşuri. Asista doar uimită la lupta dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în ea şi care-şi disputau locul întâi în voinţa ei: prima care cerea resemnare şi renunţarea la lupta cu viaţa şi a doua care cerea lupta. Nu ştia cum să definească momentul în care se afla: ca pe o răscruce a vieţii în care trebuia să-şi restabilească priorităţile şi să ia din nou în mâini poverile, pe care le lăsase din mână pentru a se odihni un moment, sau ca pe un moment de bilanţ în care priveşti înapoi construindu-ţi castelul din cărţi de joc al vieţii, după care tragi linie, dar nu, asta i se părea nedrept. Tinereţea ei, cei 25 de ani îşi spuneau cuvântul. Instinctul de conservare care zace latent în fiecare om încerca să se trezească în ea şi s-o înţepe ca şi cum i-ar încerca reflexele şi să-i spună: „Nu abandona, eşti prea tânără… viaţa ta abia începe… eşti obligată să lupţi… n-ai dreptul să depui armele!”
Văzând că efectul duşului e exact opus celui aşteptat, îşi puse raţiunea la lucru certându-se singură:”Gata, ajunge, dacă voi continua aşa îmi voi pierde minţile!” Şi ieşi de sub duş fiartă ca un rac opărit, se înfăşură în halatul de baie, îşi acoperi părul cu un prosop făcându-şi un turban, opri robinetul si-şi aruncă o privire în oglindă, după ce şterse cu palma aburul şi îşi zâmbi. Întotdeauna o amuza figura pe care o avea cu prosopul înconjurându-i capul şi faţa roşie de căldura apei şi încerca, măcar în momentele acelea, să fie îngăduitoare cu ea, să mai slăbească chingile pe care şi le impusese şi să pună totul deoparte, să respire adânc, să prindă puteri ca s-o poată lua de la capăt, pentru că nu făcea parte din categoria celor care ocoleau problemele în speranţa că se vor rezolva singure. Ştia că ele vor reveni până când le va găsi, într-un fel, o rezolvare.
Ieşi din baie, deschise puţin geamul pentru a se răcori şi privi fără ţintă în întunericul de afară, luminat chior de un neon şi nu se putu opri să nu gândească: „Până şi noapte pământească are un sfetnic, luna şi pentru nopţile când ea lipseşte oamenii au găsit un înlocuitor, numai întunecimea din mine nu găseşte drumul spre lumină!”
Simţi frigul şi, după ce o străbătu un fior din cap până în picioare, plecă de lângă geam şi se duse în bucătărie să-şi pună o cană de ceai rece cu lămâie. Îşi dădu seama că e desculţă când simţi pardoseala rece sub tălpi. Dar nu se dojeni. Îşi zise: „Lasă că mă bag în pat.” Se simţea ca un om care pierduse trenul după ce alergase din toate puterile după el cu valizele în mână. Simţea nevoia să se întindă.
Luându-şi ceaiul, se aşeză turceşte în vârful patului desfăcut pentru culcare după ce închise geamul şi încerca să analizeze fiorul care îl simţi: o fi frigul de afară sau din ce în ce mai terorizanta teamă de a rămâne singură cu sine.
Se mai încheiase o zi. Cum, necum, se încheiase. Auzea tunetele îndepărtate care prevesteau furtuna ce se apropia cu paşi repezi, cea care trebuia să rezolve totul fie ce-o fi, aşa, în nesiguranţa asta, nu mai putea trăi.
Copilul dormea dincolo, îl putea auzi respirând liniştit. Împinsă de nu ştia nici ea ce resort interior, puse mecanic ceaiul pe noptieră, se ridică şi se duse dincolo, la el şi se ghemui lângă pat, privindu-l cum doarme. Dacă cineva ar fi putut să o vadă atunci, i-ar fi văzut uimirea de pe faţă, toată uimirea de care un om e capabil. Se uita fascinată la el, cât era de frumos, se minuna cum dormea de liniştit, neştiind de toată mizeria şi frământarea din ea, îi studia puritatea chipului lui de copil, adorându-l pentru fericirea lui simplă şi castă, pentru dorinţa lui de a trăi pur şi simplu, ocrotit de cei mari din jurul lui.
„Oare am fost şi eu vreodată copil?” se întreba ea. „Am fost şi eu vreodată pe lume pentru a fi şi nimic mai mult? Îl privesc cum doarme şi aş vrea să-l pot feri de tot ce înseamnă viaţă, nu ce e bun ci doar ce e rău… dar nu pot, odată ce i-am dat viaţă nu mai pot face nimic decât să-l asist şi să-l călăuzesc să-şi găsească propriul drum, nu am voie să aleg în locul lui…!”
Se ridică le lângă patul copilului gemând uşor din cauza amorţelii ce-i cuprinsese tot trupul cât stătuse nemişcată, pierdută în gânduri. Se întoarse în patul ei, dar somnul o ocolea. Gândurile îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjate de cineva. Ar fi vrut să ia cartea care aştepta deschisă pe noptieră, dar ştia că nu s-ar fi putut concentra la citit.
„Ar trebui să mă schimb de culcare”, îşi zise şi se ridică pentru a câta oară, îşi puse halatul de baie la loc şi-şi scoase o cămaşă de noapte. Îşi dădu jos turbanul de pe cap şi se duse la oglindă să-şi pieptene părul ciufulit. Se strâmbă în oglindă în fel şi chip, îşi dădu cu puţin contur de ochi şi ruj zicându-şi: „Dacă vine el, să nu-i par chiar aşa de palidă că se sperie şi face stânga împrejur!” Aşeză lucrurile la locurile lor şi renunţă la uscător, era târziu şi ar fi deranjat vecinii. Îşi dădu cu mâna prin păr să-l aranjeze cum putea şi se băgă în pat hotărâtă să nu se mai ridice pentru nimic în lume.

Hazard 2

Opri veioza şi radioul care bâzâia în surdină şi îşi repeta mereu: „mi-e somn, trebuie să dorm…”. O cuprinse o toropeală în care vedea cuvintele pe care le rostea ca şi cum ar fi fost scrise pe un ecran ce-i trecea prin faţa ochilor şi începu să ameţească urmărind jocul lor, când, bătaia arhicunoscută în uşă o aduse la realitate, smulgând-o din amorţeală. Îşi simţi inima tresărindu-i în piept ca o pasăre speriată dar nu se mişcă. Tâmplele i se zbăteau şi picioarele îi amorţiseră şi-şi zise: „fir-ar să fie, niciodată n-are să-mi treacă emoţia asta stupidă de şcolăriţă de câte ori îl văd sau îl aud?” Şi se stăpâni pentru ca în momentul când va fi în faţa ei să fie calmă şi perfect stăpână pe sine.

Imediat auzi cheia în yală şi când el intră, ea aprinse veioza aşteptându-l şi lăsându-i impresia că atunci se trezise. Îl văzu intrând în cameră şi se ridică în capul oaselor şi-l întâmpină zâmbind cu căldură, încercând să pară o fetiţă somnoroasă, zburlită şi capricioasă. Ştia că asta îl amuza de fiecare dată.

Îl văzu răspunzându-i la zâmbet în felul lui care o făcea s-o treacă fiori de fiecare dată şi veni apoi şi se aşeză fără un cuvânt pe pat, lângă ea, zornăind cheile în mână. Atunci ea simţi cum îi pleacă din dreptul inimii un torent de duioşie şi i se revarsă în tot trupul, în toate direcţiile, înfiorând-o ca de fiecare dată, aducându-i în minte aceleaşi cuvinte, apoi răzbind cu putere în afară, prin privirea ei: „Doamne, cât îl pot iubi, încât mă doare!” Dac-ar fi privit-o în ochi, el ar fi citit acolo dragostea ei, scrisă cu litere de foc, dar el, ca totdeauna, se speria de amploarea sentimentelor ei, se desprindea de magia creată între ei aruncând-o jos de pe el ca pe o haină cuprinsă de foc, se ridica în picioare, după care se apleca, o săruta uşor şi o întreba mereu, ca într-un ritual ştiut şi respectat numai de ei: „Te-am trezit?” şi, nemaiaşteptând răspuns, se ducea să-şi lase haina în cuier, cizmele lângă scaunul de pe hol, cheile şi ceasul pe măsuţă, ca de obicei, de parcă aceste lucruri binecunoscute l-ar fi ajutat să-şi recapete siguranţa pe care o pierdea de câte ori dădea cu ochii de ea. Veni lângă ea şi se întinse, ciufulindu-i părul în joacă şi zicând:

- Somnorici, iar te-ai culcat odată cu găinile?

- Păi, da, se molipsi ea de veselia lui. M-am culcat odată cu găinile ca să fiu odihnită până la ora la care „cântă cocoşul”!

La aceste cuvinte, el o înghiontea în glumă şi apoi o trântea între perne strivind-o sub trupul lui puternic, ştiind că vorbele ei erau o aluzie la vizitele lui târzii….

- A! Îţi baţi joc de mine! Îi zise în timp ce o gâdila în joacă ţinând-o prizonieră sub el, smulgându-i hohote de râs şi privind-o adânc în ochi.

Se întreba şi el mereu de ce privirea ei îl atrăgea întotdeauna ca un magnet, de ce îi polariza întreaga atenţie şi, deşi încerca să se ferească de ea, parcă oriunde întorcea capul, numai ochii ei pasionaţi şi arzători îi vedea. Oricâţi oameni ar fi fost în preajmă, el o vedea numai pe ea. Îi cunoştea fiecare expresie, de la teamă, la recunoaşterea puterii lui asupra ei şi cedare, de la răceală la clocotul pasiunii şi apoi la liniştea adâncă a împlinirii lor în doi. Acum, privind iar în ochii ei înlăcrimaţi de râs, se lăsă furat încă odată de apele lor adânci, se scufundă în ei ca într-un lac limpede şi cald din care nu ai vrea să mai ieşi şi rămase nemişcat, sprijinindu-se de ea, urmărind cum ochii ei îşi schimbă expresia de la veselie către tandreţe şi apoi către dragostea aceea adâncă şi plină de pasiune care îl făcea mereu sclavul ei şi nu-i trebui mult să-şi piardă orice chef de joacă şi să-şi lipească buzele de ale ei într-o pornire furtunoasă de care se miră până şi el şi o strânse în braţe de parcă ar fi vrut să o frângă, de parcă ar fi simţit că atunci era ultima oară când o vedea.

Ea îi răspunse punând în îmbrăţişare toată nevoia ei de el, se lipi de pieptul lui bărbătesc tare ca un zid şi ceru fără cuvinte protecţie şi apărare într-o abandonare totală.

Cum stăteau aşa îmbrăţişaţi uitând de tot, simţeau câtă nevoie are fiecare de celălalt, cum trec printre ei curenţi care se învârteau apoi în jurul lor ca nişte cercuri şi-i strângeau laolaltă încât, în acele momente, dacă ar fi încercat cineva să-i despartă, i-ar fi lăsat fără viaţă.

Erau momentele în care raţiunea îi părăsea şi n-ar mai fi vrut să se trezească la realitatea pe care o ştia şi o detesta fiecare din ei. Dar puternicele lor bătăi de inimă pe care le simţeau cum îşi ţineau isonul una alteia, îi aducea cu picioarele pe pământ amintindu-le că sunt vii, că sunt împreună şi că trebuie să se separe pentru că nu pot trăi lipiţi unul de celălalt. Odată vraja ruptă, el se îndepărtă uşor de ea şi întrebă, îndepărtându-i o şuviţă de păr care-i căzuse pe ochi:

- Ce-ai mai făcut azi?

- Nimic deosebit, îi răspunse, întorcând privirea în altă parte ca să se ascundă de privirea lui albastră care îi cunoştea toate secretele. Apoi îl privi din nou, jucându-se cu vârful degetelor pe bărbia lui uşor înnegrită de barba nerasă de două zile.

- Ca de obicei. Şi îi zâmbi.

El îşi luă mâinile de pe ea, se îndreptă, îşi trecu mâinile prin păr într-un gest reflex pe care ea îl iubea atât de mult, apoi îşi sprijini coatele pe genunchi şi privi la ea:

- Pari cam plictisită.

- Este! Touche, pussycat! râse ea, imitând eroii din filmele de desene animate cu pisica şi şoarecele şi îşi ridică mâinile deasupra capului într-un gest de predare.

Gest care îl provocă şi-l făcu să se arunce din nou asupra ei ca o pasăre de pradă şi să o sărute peste tot pe unde găsea pielea dezgolită de haine, spunându-şi în sinea lui: „Fata asta mă înnebuneşte! Mă face să-mi pierd minţile! Mă face să cred că Universul se poate reduce la noi doi şi la dragostea noastră!”

Se scutură de gândul lui şi îşi trecu mâna peste obraz, de la frunte către bărbie într-un gest cu care încerca să-şi alunge un gând neplăcut şi zise vesel:

- N-ai chef de o plimbare?

- Plimbare? Eşti nebun! Ştii cât e ceasul? Şi frigul acesta… mă trec fiori numai când mă gândesc….!

Dar tot vorbind şi protestând, se ridică de lângă el şi se îndreptă spre dulap să-şi ia haine şi să se îmbrace. Ar fi făcut orice pentru el şi acum trebuia să-şi părăsească aşternutul cald şi moale ca să iasă cu el în frig, dacă el asta vrea. Dar el sări mai repede decât ea şi îşi propti mâna în uşa dulapului ca ea să n-o poată deschide, iar cu cealaltă mână o întoarse cu faţa la el şi o lipi de dulap şoptindu-i răguşit la ureche:

- Prostuţă mică, nu trebuie să faci asta pentru mine! Nu ne e nouă bine aici, la căldură?

Şi-n timp ce vorbea îi cuprinse braţele şi i le ridică deasupra capului făcând-o să se supună dorinţelor lui, iar ea ştiu că pierduse „bătălia” chiar înainte de a o începe. Zborul lor se repeta de fiecare dată cu tot mai mare intensitate, pe măsură ce se cunoşteau tot mai bine şi atingea nivele paroxistice încât uitau unde se află. Pe măsură ce alergarea lor pe pajiştile iubirii se apropiau de sfârşit, ea îşi lăsa capul în adâncitura umărului lui croită anume pentru ea şi-şi regăseau suflarea împreună. De fiecare dată ea se simţea întreagă, împlinită, femeie, se mira de amploarea a ceea ce putea să simtă, îşi dorea ca gândurile ei să le prindă din zbor pe ale lui, să încerce să le descifreze, să le înţeleagă, pentru că ştia că atunci nu mai aveau nevoie de cuvinte. El îi cuprinse capul între palme şi îi mulţumi din priviri ştiind că ea înţelege mesajul lui tăcut şi o sărută uşor, ca o adiere de primăvară.

Apoi el plecă de lângă ea iar ea, ascultând apa curgând în baie, îşi prelungea momentul de desfătare ca o pisicuţă care se întinde după ce a coborât de pe sobă după un pui sănătos de somn.

Încă zâmbind asocierii cu pisica, sări din pat, netezi aşternutul şi îşi aranjă părul ca el să n-o găsească ciufulită când iese de la duş. Dădu drumul încet la muzică şi se duse lângă geam şi-şi încolăci braţele în juru-i în aşteptarea îmbrăţişării lui. Ştia că el va veni la ea şi o va cuprinde, îi va lăsa un sărut uşor pe ceafă şi atunci ea îşi va lăsa capul pe umărul lui şi vor sta aşa până cuvintele le vor reveni.

Azi nu-i va spune nimic. Azi va sta aşa în braţele lui, azi nu-i poate spune. Dar mâine… când va veni din nou… îi va spune. Va împărtăşi cu el tot ce simte, tot ce vrea, îi va spune că-l vrea alături de ea în lupta cu valurile vieţii… că fără el nu poate răzbi. De aceea se simţea ca înaintea răscrucii, ca înaintea furtunii.

Când se întreba care e locul ei în lume, ştia răspunsul:lângă el; când se întreba care era raţiunea ei de a fi, ştia răspunsul: el, dar când se întreba cum va face asta, nu mai ştia nimic. Vieţile lor erau atât de complicate… atât de întortocheate… Asta o înnebunea. Alerga de acolo-acolo ca un animal sălbatic în cuşcă şi nu ştia cum să-i spună că viaţa ei nu avea sens fără el. ştia că lui nu-i plac cuvintele meri, era omul faptelor, nu-i plăceau deciziile definitive, era pasional, omul clipei, dar ea nu putea trăi aşa.

Stând aşa lângă el ştia că se apropia momentul plecării lui, nu putea să-i spună să rămână, iar lui îi era ciudă pe ea că nu înţelege, că nu are răbdare, se întrista că trebuie să treacă din nou prin acel moment când trebuia să o lase singură şi să se întoarcă la ale lui, îi venea să dea cu toate de pământ. Se simţea ca un nemernic pentru că nu-i putea oferi ce voia ea, se simţea mizerabil şi ticălos şi-i atunci îi spunea: „Nu te merit!”

Ea ştia că nu e aşa, dar nu putea hotărî ea în locul lui, ce mult o dureau momentele acestea când izbirea de realitate era tot mai dură, îi vine să fugă departe de toate şi să uite, dar nu poate.

El se desprinse de ea şi o lăsă tristă. Îi spuse:

- Nu-mi place să te las aşa!

Ea zâmbi fals, crispat, el văzu bine asta, dar se amăgi că nu e aşa, se îmbrăcă, se duse către uşă, ea-l urmă ca un câine credincios căruia îi pleacă stăpânul de acasă, se rezemă de un perete urmărindu-i fiecare gest, îl conduse cu privirea, închise uşa în urma lui cu senzaţia că îşi închide propria inimă într-o cutie fără aerisire şi se duse târându-şi picioarele la geamul din bucătărie să-l vadă îndepărtându-se şi făcându-i acel semn cu mâna care o face mereu să zâmbească amar. Se duse apoi şi se întinse în aşternutul care mai purta încă mirosul lui şi adormi plângând ca un copil căreia i s-a luat jucăria preferată purtând în minte o întrebare: „până când?”