George
Şovu, în declaraţia lui de dragoste, exprimă simţirile mele mai bine decât aş
putea eu s-o fac:
Tu
eşti dimineaţa albă care-şi lipeşte
trezirile reci şi moi de geam,
tresărindu-mi tăcut în perdele...
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostogolindu-şi visător chemările spre alte chemări...
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute de nimeni înaintea mea,
care te stăpânesc
trezirile reci şi moi de geam,
tresărindu-mi tăcut în perdele...
Tu eşti soarele cu fruntea fierbinte
stinsă într-un apus de nedesluşit,
Rostogolindu-şi visător chemările spre alte chemări...
Tu eşti noaptea cu iubiri necunoscute de nimeni înaintea mea,
care te stăpânesc
şi
pe care-ncerc îngenunchiată s-o aleg în cuvinte...
Tu
eşti tăria ce se ridică în copacii mei
şi le înfloreşte crengile,
în ciorchini grei de culoare
cu un zâmbet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
în fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele,
dincolo de fărâma de lună oprită în geam.....
şi le înfloreşte crengile,
în ciorchini grei de culoare
cu un zâmbet copilăresc.
Tu eşti cerul meu senin
spre care-mi întorc cu dragoste privirile,
în fiecare noapte când caut răspuns întrebărilor mele,
dincolo de fărâma de lună oprită în geam.....
.........................................................................................
de
aceea, îndrăznesc şi-ţi spun că
te
iubesc
cum
iubeşte valul malul pe care se sparge în mii de picături spumoase
ca
să-şi încheie glorios plimbarea-n larg...
te
iubesc
cum
iubeşte pasărea ramul pe care se-odihneşte
cât
să-şi tragă sufletul, până pleacă iar spre zări senine...
te
iubesc
cum
iubeşte fereastra desenul îngheţat al iernii care poposeşte
cât
să se facă adorat şi apoi îşi lasă admiratorii-n urmă şi pleacă...
te
iubesc
cum
iubeşte artistul pânza albă pe care o mângâie duios
ca
să-şi verse preaplinul colorat de vise ne-mplinite...
te
iubesc
cum
iubeşte pruncul vocea mamei şi se răsfaţă în braţele ei calde
căutându-şi
culcuş devenirii sale...
te
iubesc
cum
iubeşte pădurea vântul ce-o străbate smulgându-i oftat de plăcere
până
la apus, când noaptea aşteaptă, liniştită, în tăcere...
te
iubesc
cum
iubeşte iarba dimineaţa ce-i aduce roua dătătoare de viaţă
că
să-şi înceapă călătoria prin zi până-nserarea-i aduce odihna...
te
iubesc
cum
iubeşte tânărul viaţa, inspirând speranţa
până
senectutea îi aduce ghioceii albi ai experienţei la tâmple...
te
iubesc
cum
iubeşte mama tresărirea din pântecul ei
despre
care ştie că fiinţă fi-va, sânge din sângele ei...
te
iubesc...
cum
n-am iubit până la tine
eşti
viaţa care curge-n mine
eşti
soartă-mi şi destin,
mi-e
bine...
îmi
eşti... îţi sunt...
te
iubesc şi-atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu