Hazard 1

În murmurul monoton al apei de la duş încerca să-şi limpezească gândurile. Avea senzaţia copleşitoare că niciodată n-a fost mai mare haos în gândurile şi sufletul ei. Simţea că undeva, cândva, în trecutul ei apropiat, pierduse controlul asupra propriei ei vieţi ca şi când cineva din afară i-ar fi luat hăţurile din mâini şi-ar fi condus-o, împotriva voinţei ei, într-o direcţie necunoscută la capătul căreia simţea instinctiv că se afla o prăpastie întunecoasă şi pustie. Îşi simţea înlăuntrul invadat de forţe necunoscute de parcă ar fi pus stăpânire pe ea sute de demoni răutăcioşi pe care nu-i putea stăpâni.

Auzise undeva că un duş fierbinte ar putea limpezi şi cele mai înfierbântate minţi şi încerca acum asta, dar fără succes. Credea că supunerea trupului la această tortură ar putea să o îndepărteze măcar pentru o secundă de vălmăşagul din fiinţa ei şi să-i redea liniştea pe care o mototolise demult ca pe o hârtie mâzgălită şi a aruncat-o la un coş de gunoi de pe marginea străzii. Nu! Nu se învinuia acum că şi-a creat atunci această situaţie. Aşa a trebuit să procedeze şi nu-şi făcea reproşuri. Asista doar uimită la lupta dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în ea şi care-şi disputau locul întâi în voinţa ei: prima care cerea resemnare şi renunţarea la lupta cu viaţa şi a doua care cerea lupta. Nu ştia cum să definească momentul în care se afla: ca pe o răscruce a vieţii în care trebuia să-şi restabilească priorităţile şi să ia din nou în mâini poverile, pe care le lăsase din mână pentru a se odihni un moment, sau ca pe un moment de bilanţ în care priveşti înapoi construindu-ţi castelul din cărţi de joc al vieţii, după care tragi linie, dar nu, asta i se părea nedrept. Tinereţea ei, cei 25 de ani îşi spuneau cuvântul. Instinctul de conservare care zace latent în fiecare om încerca să se trezească în ea şi s-o înţepe ca şi cum i-ar încerca reflexele şi să-i spună: „Nu abandona, eşti prea tânără… viaţa ta abia începe… eşti obligată să lupţi… n-ai dreptul să depui armele!”
Văzând că efectul duşului e exact opus celui aşteptat, îşi puse raţiunea la lucru certându-se singură:”Gata, ajunge, dacă voi continua aşa îmi voi pierde minţile!” Şi ieşi de sub duş fiartă ca un rac opărit, se înfăşură în halatul de baie, îşi acoperi părul cu un prosop făcându-şi un turban, opri robinetul si-şi aruncă o privire în oglindă, după ce şterse cu palma aburul şi îşi zâmbi. Întotdeauna o amuza figura pe care o avea cu prosopul înconjurându-i capul şi faţa roşie de căldura apei şi încerca, măcar în momentele acelea, să fie îngăduitoare cu ea, să mai slăbească chingile pe care şi le impusese şi să pună totul deoparte, să respire adânc, să prindă puteri ca s-o poată lua de la capăt, pentru că nu făcea parte din categoria celor care ocoleau problemele în speranţa că se vor rezolva singure. Ştia că ele vor reveni până când le va găsi, într-un fel, o rezolvare.
Ieşi din baie, deschise puţin geamul pentru a se răcori şi privi fără ţintă în întunericul de afară, luminat chior de un neon şi nu se putu opri să nu gândească: „Până şi noapte pământească are un sfetnic, luna şi pentru nopţile când ea lipseşte oamenii au găsit un înlocuitor, numai întunecimea din mine nu găseşte drumul spre lumină!”
Simţi frigul şi, după ce o străbătu un fior din cap până în picioare, plecă de lângă geam şi se duse în bucătărie să-şi pună o cană de ceai rece cu lămâie. Îşi dădu seama că e desculţă când simţi pardoseala rece sub tălpi. Dar nu se dojeni. Îşi zise: „Lasă că mă bag în pat.” Se simţea ca un om care pierduse trenul după ce alergase din toate puterile după el cu valizele în mână. Simţea nevoia să se întindă.
Luându-şi ceaiul, se aşeză turceşte în vârful patului desfăcut pentru culcare după ce închise geamul şi încerca să analizeze fiorul care îl simţi: o fi frigul de afară sau din ce în ce mai terorizanta teamă de a rămâne singură cu sine.
Se mai încheiase o zi. Cum, necum, se încheiase. Auzea tunetele îndepărtate care prevesteau furtuna ce se apropia cu paşi repezi, cea care trebuia să rezolve totul fie ce-o fi, aşa, în nesiguranţa asta, nu mai putea trăi.
Copilul dormea dincolo, îl putea auzi respirând liniştit. Împinsă de nu ştia nici ea ce resort interior, puse mecanic ceaiul pe noptieră, se ridică şi se duse dincolo, la el şi se ghemui lângă pat, privindu-l cum doarme. Dacă cineva ar fi putut să o vadă atunci, i-ar fi văzut uimirea de pe faţă, toată uimirea de care un om e capabil. Se uita fascinată la el, cât era de frumos, se minuna cum dormea de liniştit, neştiind de toată mizeria şi frământarea din ea, îi studia puritatea chipului lui de copil, adorându-l pentru fericirea lui simplă şi castă, pentru dorinţa lui de a trăi pur şi simplu, ocrotit de cei mari din jurul lui.
„Oare am fost şi eu vreodată copil?” se întreba ea. „Am fost şi eu vreodată pe lume pentru a fi şi nimic mai mult? Îl privesc cum doarme şi aş vrea să-l pot feri de tot ce înseamnă viaţă, nu ce e bun ci doar ce e rău… dar nu pot, odată ce i-am dat viaţă nu mai pot face nimic decât să-l asist şi să-l călăuzesc să-şi găsească propriul drum, nu am voie să aleg în locul lui…!”
Se ridică le lângă patul copilului gemând uşor din cauza amorţelii ce-i cuprinsese tot trupul cât stătuse nemişcată, pierdută în gânduri. Se întoarse în patul ei, dar somnul o ocolea. Gândurile îi bâzâiau în cap ca un roi de albine deranjate de cineva. Ar fi vrut să ia cartea care aştepta deschisă pe noptieră, dar ştia că nu s-ar fi putut concentra la citit.
„Ar trebui să mă schimb de culcare”, îşi zise şi se ridică pentru a câta oară, îşi puse halatul de baie la loc şi-şi scoase o cămaşă de noapte. Îşi dădu jos turbanul de pe cap şi se duse la oglindă să-şi pieptene părul ciufulit. Se strâmbă în oglindă în fel şi chip, îşi dădu cu puţin contur de ochi şi ruj zicându-şi: „Dacă vine el, să nu-i par chiar aşa de palidă că se sperie şi face stânga împrejur!” Aşeză lucrurile la locurile lor şi renunţă la uscător, era târziu şi ar fi deranjat vecinii. Îşi dădu cu mâna prin păr să-l aranjeze cum putea şi se băgă în pat hotărâtă să nu se mai ridice pentru nimic în lume.