31martie 1994
Timpul nu mai trecea.
Era iubirea.
Numai în faţa ei timpul
se opreşte.
Puteam aduna secundele
cum aduni nisipul în pumni,
risipindu-le apoi, după voie,
Pe plaja imensă de săruturi.
Metalul nu ruginea.
Florile se dezvăţaseră să moară.
Şi atunci noi ne-am dezvăţat să numărăm.
Doar eu şi tu,
doar unu (1) şi doi (2) ştim.
E minunat,
pe cea mai înaltă scală,
e minunat
că iubirea nu ştie să numere.
„ERA IUBIREA”
pentru Licurici,
cu mult drag
şi inexplicabilă
simpatie
de la o Dunăre
tristă şi plouată.
Rază de april,
Nu cred că mai are rost să-ţi vorbesc despre acea inegalabilă bucurie produsă de primirea unui năstruşnic pliculeţ, dar cu o adevărată comoară adusă în el, şi anume o părticică din tine.
Deja m-am obişnuit cu gândul acesta, cu faptul că un loc bine ascuns şi tare drag inimii mele este ocupat de tine, sunt mândră să fie al tău, te rog păşeşte pragul acesta numit depărtarea şi pătrunde în cămăruţa viselor mele albastre şi ridică storurile!
Vei putea vedea apoi lumea, lumii prin ochii şi sufletul meu, lumea creată de mine. Vei vedea că îţi va place, că este de fapt şi visul tău pe acolo… dar…. este o iluzie…. vise!
Eu sunt o biată adolescentă, poate mult prea „bâl-dâbâc”, dar cert fericită să te fi cunoscut şi să fi pornit împreună spre lungul drum către suflet. Aş vrea să doreşti să-mi scrii, să-mi vorbeşti, dar tu eşti desigur prea ocupată pentru a asculta şi gândurile obişnuite şi banale, pornite din izvorul de adolescenţă din care evident, şi tu, ai băut…. Vrei să te întorci puţin?! Sau mai bine să urc eu trepte spre maturitate?!
Aş vrea să-ţi scriu cele mai frumoase cuvinte şi asociaţii de cuvinte ŢIE, dar mă pierd prin multitudinea sensurilor lor şi devin copil în faţa ta, copil simplu, neatins încă de braţele caracatiţei de foc - Viaţa…. Mă consolez cu gândul că anume ceea ce poate fi calificat şi definit în cuvinte este mai puţin valoros decât anume acest simţământ căruia nu-i găsesc echivalent şi explicaţie. Mă-nţelegi, nu-i aşa? Sunt sigură că întotdeauna m-ai înţeles!
Să-ţi vorbesc despre mine şi viaţa mea?! Te-aş întrista, surioara mea îndepărtată! Să-ţi spun cum am avut parte de o copilărie şi preadolescenţă minunate, că i-am bucurat mereu pe părinţi, că a existat şi Cezar, prietenul de la grădiniţă devenit apoi dragoste adolescentină?! Cum să-ţi spun acestea şi apoi să-ţi vorbesc despre inexplicabila pierdere a tatălui meu, despre drumul tot spre ceruri al lui Cezar nu mult timp după prima şi cea mai mare durere?! Eu sunt un depozit de antiteză, în mine se întâlnesc toate contrastele. Toate durerile şi bucuriile, toate frumuseţile şi urâţeniile, toate cele bune şi toate cele rele. Dar sunt distrusă de palmele aprige şi puternice. Poate că, spre deosebire de tine, viaţa mea trecută şi prezentă este mai puţin grea şi zic eu, detestabilă.
Totuşi, nu-mi place să o ridic la nivele înalte de cercetare şi biografie, să-mi calculez succesele şi insuccesele. Tocmai de aceea nu-ţi voi vorbi decât când există o legătură între trecutul meu şi discuţia respectivă… n-are rost să mă lamentez: „Sunt o ratată, ajută-mă!” principalul mobil sunt tot eu şi n-are rost să urmăreşti câteva evenimente grele din viaţa mea, chiar dacă ele şi-au pus puternic amprenta asupra sufletului şi personalităţii mele. Căci fără tatăl meu sunt foarte săracă spiritual şi sufleteşte, n-am acel sprijin pe care numai el ţi-l poate oferi. Iar fără Cezar, nu pot decât să iubesc cerurile, ca să ajung la el. Este o absurditate, dar nu există „înlocuitori”. Nu ţine schema asta, înţelegi, chiar dacă are iz de nou….
Eu mă lupt totuşi, vreau să cred că fac asta, mă lupt cu timpul şi cu vremurile trecute şi mai ales, cu prietenii mei, oamenii, mă lupt! Cum?! Îi iubesc. Şi asta îi sperie puţin. Îşi descoperă fiecare adevărata valoare. Unii vor mai mult, alţii se simt nedemni. Dar eu sunt egală, nu pot înclina balanţa. Eu iubesc oamenii şi himerele. Dac-ar învia morţii cred că nu prea ar mai exista iubire. Doar murind, ne dăm seama că el, el care e mort, merita mai mult, merita să fie iubit. Prin morţi se întreţine un foc neîmpărtăşit al iubirii dar care nu poate fi trucat. Asta e importanţa.
Desigur că deviez, sunt cam năucă şi nălucă, vezi deosebirea, nu? Îmi doresc să nu te superi pe mine, că altfel încep să plâng mult, mult de tot. Şi tu nu vrei asta, aşa-i?! promit să fiu cuminte!
Îmbrăţişându-te, Cheiţa sufletelor.
P.S. Multă sănătate şi o primăvară cu multe flori! Să mă ierţi, nu vreau să te pierd, Licurici al drumului meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu